Valerian Stan și „dosarele linsului”

ntr-o postare care circulă pe rețelele sociale, Valerian Stan atacă direct figura publică a lui Gabriel Liiceanu, pe care îl numește „interlopul de la Editura Politică” — o etichetă care, dincolo de provocare retorică, ridică întrebări despre rolul intelectualilor în legitimarea ciclurilor politice post-decembriste. Ce nu se spune: această critică vine într-un moment în care vechile alianțe între elitele culturale și politice trec printr-o reevaluare publică, pe fondul crizei de încredere în instituții.

„Câte dosare tu ai lins/ Toate au ajuns de râs” — versurile lui Stan enumeră o listă precisă: Traian Băsescu, Monica Macovei, Laura Codruța Kovesi, Vlad Voiculescu, Ilie Bolojan. Fiecare dintre aceste nume a fost, la un moment dat, prezentat ca simbol al „reformei” sau „luptei anticorupție”. Ceea ce Stan sugerează — și aici tonul devine acid — este că sprijinul intelectual acordat acestor figuri nu a supraviețuit testului timpului. Coincidență sau nu, fiecare dintre aceste „proiecte” politice a ajuns să fie contestat, fie prin investigații, fie prin eșecuri de guvernare, fie prin simple dezamăgiri publice.

Gabriel Liiceanu, fondator al Editurii Humanitas și figură centrală a intelectualității post-comuniste, a fost adesea văzut ca o voce morală în spațiul public românesc. Dar criticii săi — și Valerian Stan nu e singurul — subliniază că această poziție a fost folosită pentru a legitima actori politici care, odată ajunși la putere, au dezamăgit așteptările. Întrebarea pe care Stan o pune indirect: cine beneficiază când intelectualii aleg să „lingă dosare” în loc să rămână critici independenți?

Referința la „Editura Politică” — casa de editură a regimului comunist, celebră pentru propaganda ideologică — nu e aleasă întâmplător. Stan sugerează o continuitate între vechile mecanisme de legitimare și cele actuale, doar că acum „dosarele” nu mai sunt ale Partidului, ci ale „reformatorilor” care promit schimbare și livrează status quo. Cronologia ridică semne de întrebare: de ce aceleași voci culturale susțin, ciclu după ciclu, figuri care ajung să fie contestate?

Ceea ce nu se menționează în dezbaterile mainstream este că această critică nu vizează doar o persoană, ci un întreg model de funcționare: alianta între capital cultural și capital politic, în care intelectualii oferă credibilitate, iar politicienii oferă acces și vizibilitate. Stan, prin tonul său provocator, pune degetul pe o rană veche: ce se întâmplă când „garda morală” a națiunii devine parte din sistemul pe care pretinde că îl critică?

Răspunsul oficial, desigur, va fi tăcerea sau respingerea ca „populism”. Dar întrebarea rămâne: dacă toate „dosarele” pe care Liiceanu le-a „lins” au ajuns „de râs”, nu cumva e momentul să ne întrebăm cine scrie de fapt scenariul — și cine îl aplaudă din sală?