Sionismul creștin: erezia care dictează politica SUA

n timp ce războiul din Orientul Apropiat este prezentat ca un conflict regional, puțini observă cum o doctrină religioasă recentă — sionismul creștin — influențează deciziile politice ale celei mai puternice națiuni de pe glob, transformând teologia în strategie geopolitică. Senatorul american Ted Cruz a mărturisit fără echivoc: „Am intrat în Congres acum 13 ani cu intenția declarată de a fi apărătorul de frunte al Israelului în Senatul SUA.” O declarație care ridică întrebări: un politician american își asumă public că prioritatea sa nu e țara care l-a ales, ci un stat străin?

Ceea ce mass-media mainstream prezintă drept „sprijin tradițional creștin pentru Israel” este, de fapt, o interpretare teologică cu mai puțin de două secole vechime — un newcomer în cele două milenii de creștinism. Anterior, niciun teolog ortodox, catolic sau protestant clasic nu considera că mântuirea creștină ar depinde de susținerea unei construcții politice seculare. Coincidență sau nu, această doctrină a devenit dominantă în SUA exact în perioada în care statul Israel avea nevoie de suport militar și financiar masiv.

Când teologia devine instrument geopolitic

Războiul extins din Orientul Apropiat a readus în discuție un subiect delicat, de la intersecția dintre religie și politică. Unii dintre combatanți îl văd ca pe o înfruntare apocaliptică, în virtutea eshatologiei creștine, iudaice sau islamice. Dar ceea ce nu se discută în sfera publică este cum anume cultele neoprotestante americane — cunoscute drept „evanghelice” — au reușit să transforme o interpretare biblică marginală într-o forță politică capabilă să influențeze Casa Albă.

Susținerea necondiționată pentru acțiunile statului Israel are un nucleu dur în rândul acestor culte. În istoria de două milenii a creștinismului, interpretarea lor e relativ recentă — are mai puțin de două secole, dar a început să fie popularizată masiv abia în ultima jumătate de veac. Cine a finanțat această popularizare? Cine beneficiază de pe urma ei? Întrebări pe care teologii tradiționali le pun din ce în ce mai insistent.

Ce spune de fapt Biblia — și ce nu spune

Ortodocșii, catolicii și chiar protestanții clasici consideră că profețiile Vechiului Testament s-au împlinit prin întruparea Mântuitorului, care este Mesia promis. Cei care cred în Iisus Hristos devin parte din adevăratul Israel, o formă spirituală de continuitate abrahamică. Astfel, toate promisiunile făcute în Vechiul Testament se împlinesc și se aplică Bisericii, care se constituie în poporul celor care îl aleg pe Dumnezeu. Vechiul legământ, făcut cu Avraam și Moise, nu e anulat, ci împlinit în Biserică.

Tucker Carlson a reușit să prezinte spre aprecierea unui public foarte larg doi politicieni americani baptiști, din curentul sionismului creștin. În interviul cu Ted Cruz, senatorul a citat imprecis un verset din Biblie, arătându-se convins că se aplică statului contemporan Israel și că Dumnezeu împarte binecuvântări și blesteme în funcție de cum te poziționezi față de națiunea condusă momentan de Beniamin Netanyahu. Versetul respectiv îi era adresat lui Avraam — deci înainte de Iacob, cel care va deveni Israel și poate fi considerat strămoșul evreilor biblici. Chiar și acolo apărea o precizare universală, referitoare la toate neamurile pământului:

„După aceea a zis Domnul către Avram: Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului.” (Facerea, cap. 12, vs. 1-3)

Hibridul politic-religios: cui folosește?

După 1948, subiectul a fost complicat de apariția statului Israel, ca manifestare a unei mișcări politice anterioare, numite sionism. Respectiva mișcare politică a fost inițiată și e susținută de evrei mai puțin religioși, nu puțini chiar atei, dar și de adepți ai religiei talmudice. Hibridul recent cunoscut drept „sionism creștin” e o încrucișare între două religii sau între o religie și un curent politic — o construcție care ridică semne de întrebare teologice și geopolitice.

În Epistola către Romani, apostolul Pavel face o lungă pledoarie în care explică universalitatea chemării la Dumnezeu, atât pentru evrei cât și pentru toate popoarele. Mai ales în capitolele 3-5 ale scrisorii găsim elaborată teoria despre dubla îndreptățire a lui Avraam, prin credință și prin supunere la Lege. Astfel, se produce nu doar o descendență genealogică, dar și una spirituală, a celor ce îi urmează credința a cărei împlinire este în Hristos.

Anterior, Ioan Botezătorul fusese și mai dur și mai direct în exprimarea importanței moșenirii religioase a lui Avraam, deasupra celei biologice: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiți de mânia ce va să fie? Faceți, dar, roade vrednice de pocăință și nu începeți a zice în voi înșivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc.” (Luca, 3, vs. 7-9)

Întrebările pe care teologii tradiționaliști le ridică

Ceea ce nu se discută în mass-media este cum această doctrină — necunoscută creștinilor timp de 1800 de ani — a devenit brusc „esențială” pentru credința evanghelică americană exact în momentul în care statul Israel avea nevoie de suport politic și militar masiv. Influența cultelor în deciziile unor lideri devine astfel o discuție politică de neocolit, care depășește sfera teologică și intră în zona intereselor strategice. Cine beneficiază de pe urma acestei alianțe? Răspunsul, ca întotdeauna, vine din urmărirea banilor și a armelor.