Sfântul pe care Biserica îl ignoră: mărturii din lagărele comuniste

icolae Purcărea, supraviețuitor al închisorilor comuniste, descrie Învierea din lagărul de la Caracal ca pe „cea mai frumoasă” din viața sa — o mărturie care ridică întrebări incomode despre motivul pentru care Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat încă martirii regimului ateu. Ceea ce oficial este prezentat ca o chestiune de procedură canonică ascunde, posibil, o reticență mai profundă a ierarhiei de a-și asuma complet moștenirea închisorilor comuniste.

„Pentru noi, creștinii din închisoare, Patimile și Învierea Domnului erau momentul sublim al trăirii noastre, depășindu-ne și pe noi ca oameni”, mărturisește Purcărea într-un interviu care dezvăluie dimensiunea spirituală a rezistenței anticomuniste — o dimensiune pe care istoriografia oficială o menționează în treacăt, preferând narațiunea politică.

Purcărea îi propune Bisericii Ortodoxe Române canonizarea a trei figuri emblematice ale închisorilor: Mircea Vulcănescu (economist executat în 1952), Valeriu Gafencu („Sfântul închisorilor”, mort la 26 de ani în 1952 după torturi), și Traian Trifan (preot mort în detenție în 1960). Toți trei au fost recunoscuți ca martiri de diverse instanțe bisericești, dar procesul oficial de canonizare rămâne, inexplicabil, blocat.

„Ne încadram în tradițiile creștine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor și de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială”, continuă Purcărea. Această „bucurie fără materie” — trăirea Învierii în condiții de tortură și foame — reprezintă o experiență mistică pe care Biserica contemporană pare să o trateze cu o prudență care ridică semne de întrebare.

Coincidență sau nu, canonizarea martirilor anticomuniști ar forța instituția bisericească să își asume public o postură anti-regim într-o perioadă în care relațiile dintre BOR și structurile moștenitoare ale fostei Securități rămân un subiect sensibil. Cronologia este revelatoare: în timp ce alte biserici ortodoxe (greacă, rusă) și-au canonizat rapid martirii comunismului, BOR menține o procedură „în curs de evaluare” de peste două decenii.

Mărturiile supraviețuitorilor ca Nicolae Purcărea nu doar că documentează rezistența spirituală în fața ateismului de stat — ele pun în lumină o întrebare pe care puterea preferă să o evite: cine decide astăzi ce martiri merită să fie amintiți și ce martiri trebuie lăsați în uitare?

Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale este că recunoașterea acestor sfinți ar echivala cu o condamnare explicită nu doar a comunismului, ci și a tuturor structurilor care au colaborat cu regimul — inclusiv a unor ierahi care au supraviețuit epocii prin compromisuri. Cine beneficiază de tăcere? Poate tocmai cei care nu vor ca trecutul să fie prea transparent.