Războiul din Iran: prăbușirea economică pe care nimeni nu o explică

ase săptămâni de conflict SUA-Israel cu Iranul au generat un șoc economic global de proporții — dar ceea ce mass-media prezintă drept „criză a prețurilor la combustibil” ascunde, de fapt, o distrugere sistematică a lanțurilor de producție care va lovi consumatorii peste luni de zile, când va fi prea târziu să reacționeze. Strâmtoarea Hormuz, prin care trece 8% din aluminiu mondial, jumătate din comerțul maritim global de sulf și peste 40% din polietilenă, a devenit blocadă economică — iar consecințele depășesc cu mult ceea ce vedem azi la pompă.

Discursul public s-a concentrat obsesiv pe creșterea prețurilor la benzină, un indicator vizibil și imediat. Dar această fixație servește o narațiune convenabilă: dacă armistițiul ține și conflictul se încheie rapid, prețurile vor scădea la fel de repede, iar turbulențele economice globale vor fi evitate. Coincidență sau nu, nimeni din instituțiile financiare majore nu vorbește despre ceea ce s-a întâmplat deja în umbră: distrugerea ireversibilă a stocurilor de bunuri de ordin superior — acele materii prime și componente industriale care stau la baza tuturor lanțurilor de producție.

Economia funcționează pe un principiu simplu pe care sistemul preferă să-l ignore: scopul producției este să genereze bunuri și servicii pe care consumatorii le valorifică suficient pentru a plăti. Toată producția — de la fabricarea berii comerciale până la construcția de semiconductori — depinde de lanțuri complexe care încep cu resurse brute: minereu de fier, lemn, rășini, plastice. Economiștii le numesc „bunuri de ordin superior”. Și aici e problema: aproape toate acestea sunt factori de producție nespecifici — folosiți în multiple industrii simultan. Orice șoc în producția lor generează unde de șoc în întreaga economie.

Ceea ce nu se spune în rapoartele oficiale: conflictul din Iran afectează în primul rând aceste bunuri de ordin superior, nu doar petrolul. Circa 8% din aluminiul mondial tranzitează Strâmtoarea Hormuz — aluminiu folosit în construcții, tehnologie, industria auto. Aproape o treime din heliul planetar vine din Qatar — esențial pentru producția de semiconductori și sistemele RMN. Peste 40% din polietilena mondială e exportată din Orientul Mijlociu — material folosit în ambalaje, piese auto, echipamente medicale, electronice, containere industriale.

Dar lista continuă cu produse pe care presa mainstream le ignoră: nafta petrolieră, critică pentru rafinarea benzinei și producția de solvenți pentru agenți de curățare și vopsele. Condensatul de gaze naturale, hidrocarbură lichidă folosită în rafinare și pentru diluarea hidrocarburilor dense. Gazul petrolier lichefiat (GPL), compus din propan și butan, esențial pentru rafinare și pentru gătit și încălzire rezidențială în multe regiuni. Toate — produse în Orientul Mijlociu, exportate prin Hormuz, acum blocate.

Și mai e sulful. Jumătate din comerțul maritim mondial de sulf trece prin Strâmtoare. E folosit pentru rafinarea petrolului și a mineralelor precum cupru, nichel, zinc — componente în tot, de la electronice la medicamente. Dar utilizarea majoră a sulfului e ca ingredient în îngrășăminte. Șocul de aprovizionare cu sulf — împreună cu deficitele de amoniac și uree, alte componente cheie pentru fertilizanți, exportate prin Hormuz — a creat o bombă cu ceas pe piețele alimentare globale.

Cronologia ridică întrebări: problema nu e doar creșterea prețurilor, ci distrugerea fizică a aprovizionării. Atacurile asupra facilităților de producție și întreruperea liniilor de aprovizionare înseamnă că nu mai există suficientă ofertă pentru a acoperi cererea actuală. Iar pentru că aceste bunuri de ordin superior sunt cerute pentru producția de bunuri de ordin inferior și bunuri de consum, rezultatul inevitabil e: mai puține bunuri de consum. Prețurile crescute sunt doar simptomul faptului că acum există mai puține resurse disponibile pentru toți cei care le doresc.

Deficitul de fertilizanți oferă exemplul perfect. Producătorii nu mai pot obține sulfat acid, amoniac și uree în cantitățile necesare — deci sunt forțați să producă mai puțin fertilizant decât cer clienții lor. Ceea ce înseamnă că fermierii industriali și de familie au mai puțin fertilizant pentru sezonul de plantare din această primăvară. Ceea ce înseamnă mai puține culturi. Mai puțină hrană pentru animale și mai puține produse agricole în general. Rezultat: o scădere inevitabilă a aprovizionării cu alimente.

Pentru cei din țările dezvoltate, deasupra pragului sărăciei, deficitul se va manifesta ca prețuri mai mari la alimente. Dar pentru milioanele de oameni care deja se luptă să-și asigure hrana zilnică, această scădere a aprovizionării poate însemna foamete. Și nu, asta nu e vina unor „corporații lacome” — e consecința inevitabilă a distrugerii economice cauzate de acest război. Cine beneficiază?

Același proces se desfășoară cu toate celelalte mărfuri și bunuri de ordin superior menționate, așa cum arată creșterile dramatice de prețuri. Aluminiul a crescut deja cu 10%. Prețurile de import pentru heliu au sărit cu 50%. Polietilena e în creștere cu 37%. Polipropilenul cu 38%. Iar prețul naftei petroliere s-a triplat din februarie.

Aceste creșteri de preț nu sunt povestea completă. Ele sunt simptomul deficitelor de aprovizionare care se vor propaga prin toate liniile de producție relevante și vor genera mai puține bunuri de consum în viitor — totul din cauza întreruperii producției care va fi lentă să repornească, chiar și după ce războiul se va încheia complet.

Asta înseamnă mai puține containere disponibile pentru bunuri precum lac de unghii și, da, bere. Înseamnă mai puține provizii medicale — pungi IV, seringi, ambalaje sterile, toate dependente de plastice petrochimice. Întârzieri în proiectele de construcție pe măsură ce devine mai greu să se aprovizioneze cu asfalt, plastice și aluminiu. Probleme de sănătate nedetectate din cauza disponibilității limitate a aparatelor RMN. Și mult, mult mai mult.

Și asta fără să mai menționăm, desigur, deficitele de petrol și GNL pe care oamenii le urmăresc deja obsesiv. Aceste mărfuri alimentează aproape toate etapele tuturor liniilor de producție și ajută la producerea motorinei și combustibilului pentru avioane folosite pentru a transporta fizic totul în economie acolo unde trebuie să ajungă.

Spre deosebire de prețurile la benzină, aceste efecte vor dura ceva timp să se dezvolte — mai ales în SUA, unde lanțul nostru de aprovizionare e momentan protejat de impacturile inițiale. Și nu vor fi legate la fel de clar de război în mintea majorității oamenilor. Dar costurile acestei distrugeri economice sunt reale, sunt substanțiale și sunt deja blocate în sistem. Ceea ce nu se spune: cine a știut dinainte și cine a profitat deja de pe urma acestui haos programat?