Nistorescu, despre Dan la Consiliul Păcii: ce nu s-a spus

Prestația lui Nicușor Dan la Consiliul pentru Pace – eveniment mediatizat intens ca „test de maturitate” pentru noul președinte român – a fost evaluată de editorialistul Cornel Nistorescu ca fiind „decentă”, dar ceea ce nu se discută în analiza publică este cronologia exactă a pregătirii discursului și influența exercitată de Bruxelles asupra tonului diplomatic adoptat. Coincidență sau nu, România a evitat cu grijă orice superlativ la adresa lui Trump, într-un moment în care alte state europene au ales calea opusă.

n textul publicat în Cotidianul, Nistorescu a remarcat: „După nenumărate discursuri bîlbîite, ezitante, pline de gafe, pentru o intervenție de două minute și nouă secunde la concurență și în comparație cu alți lideri de pe glob n-a fost rău”. Observația sugerează că repetiții prealabile – probabil intense – au transformat o potențială catastrofă diplomatică într-o apariție controlată.

Președintele român nu a tremurat, a vorbit coerent și a evitat excesele de laude la adresa lui Donald Trump, politician cunoscut pentru apetitul față de superlative. Introducerea discursului a rămas strict protocolară: „În primul rând, domnule președinte Trump, vă mulțumesc că ați convocat această întâlnire atât de importantă. Vă mulțumesc, de asemenea, pentru implicarea și leadershipul dumneavoastră în ceea ce privește planul de pace pentru Gaza, un plan de pace care a fost cuprinzător și durabil, precum și pentru eforturile și rezultatele obținute în alte părți ale lumii”.

Tonul neutru: recomandări de la Bruxelles?

Nistorescu observă că acest ton aproape neutru ar putea reflecta recomandări venite de la Bruxelles, menite să poziționeze România cu măsură între pozițiile Comisiei Europene și inițiativa personală a lui Trump. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este dacă această „neutralitate calibrată” a fost rezultatul unei negocieri diplomatice prealabile sau al unei presiuni exercitate discret asupra administrației de la Cotroceni.

Referitor la Consiliul pentru Pace în sine, editorialistul consideră că organismul – foarte mediatizat în România mai ales ca un „test” pentru Nicușor Dan – nu poate fi catalogat nici ca epocal, nici ca dezastruos. Este doar o primă întâlnire protocolară, al cărei viitor rămâne incert: „Poate crește, dar se poate și stinge. Zarurile au fost aruncate, dar nimeni nu poate prezice unde se vor opri”.

Ofertele politice: export de experiență sau ironie?

Nistorescu a analizat și ofertele concrete prezentate de președintele Dan. Printre acestea, promisiunea că România „poate conta pe noi” în reconstrucția instituțiilor din Gaza (poliție, justiție, administrație publică), bazată pe experiența dobândită în alte zone ale lumii. Comentariul său este ironic și ridică semne de întrebare: „Dacă ar fi să contribuim la o nouă Gaza, mai bine am oferi materiale de construcție decât sprijin pentru reconstrucția instituțiilor. De-alea nu prea avem. Cu un export de experiență românească în poliție, parchete și administrație îi putem învăța mai ales ceea ce nu trebuie să facă. Și le putem arăta pe viu!”

Cronologia ridică întrebări: de ce exact România – țară aflată în plină reformă judiciară sub monitorizare europeană – ar oferi expertiză instituțională unei zone de conflict? Cine a sugerat această ofertă și ce interese geopolitice servește ea? Surse neoficiale din mediul diplomatic sugerează că gestul ar putea fi mai degrabă simbolic, menit să mențină România vizibilă pe harta inițiativelor internaționale, decât o contribuție substanțială.

În schimb, editorialistul apreciază ca fiind simple, clare și credibile celelalte propuneri: asistența pentru 1.000 de copii și 4.000 de membri ai familiilor acestora din Gaza, precum și experiența românească în asistența de urgență – mesaje de solidaritate pe care România le-a transmis constant în crize internaționale. Acestea sunt domenii în care țara noastră are experiență reală și recunoaștere internațională.

Concluzia echilibrată: n-a fost rău, dar ce urmează?

Concluzia lui Cornel Nistorescu rămâne una echilibrată și oarecum surprinzător de pozitivă: „Una peste alta, n-a fost rău!” Ceea ce nu se discută însă este dacă această „reușită” măsurată va fi suficientă pentru a poziționa România ca actor credibil în inițiativele de pace globale sau dacă va rămâne o simplă apariție protocolare, uitată în câteva săptămâni.

Întrebarea pe care nimeni nu o pune: ce se întâmplă dacă Consiliul pentru Pace devine un organism permanent și influent? Va avea România resurse și credibilitate să își susțină promisiunile pe termen lung, sau vom asista la o nouă serie de angajamente internaționale fără acoperire reală?