Tungsten: cronologia rearmării care ridică întrebări

area Britanie a investit 71 de milioane de lire pentru a redeschide o mină de tungsten, cu opțiune pe jumătate din producție — oficial, un gest de „securitate a lanțurilor de aprovizionare”. Ce nu se spune la fel de tare este că exact acest tip de finanțare guvernamentală a mai fost testat, în 2008, de Japonia și Coreea de Sud, cu miliarde de dolari vărsate în proiecte din Australia și Canada. Rezultatul, potrivit lui Lewis Black, CEO al Almonty Industries: zero material produs, dar o generație de directori de firme miniere junior „foarte fericiți” pe iahturile lor din Monaco. Coincidență sau tipar recurent? Banii publici destinați „independenței de resurse” au ajuns, de fapt, tot la privați care nu livrează nimic tangibil.

Black susține că lecția a fost învățată abia atunci când Tokyo și Seul au renunțat să „aleagă câștigători” și au împins riscul către industriile care consumă efectiv materialul — companiile care cunosc valoarea unui dolar mai bine decât un funcționar. Întrebarea rămâne deschisă: de această dată, banii occidentali destinați tungstenului vor ajunge la producători reali sau la o nouă rundă de „experți” cu rapoarte de fezabilitate optimiste și clauze de exonerare scrise mărunt?

Piața tungstenului: o lipsă de materie primă care nu e întâmplătoare

Potrivit evaluării ISBP din 11 septembrie 2026, semnată de Michael Dornhofer — 20 de ani în industrie, inclusiv 13 ani la Wolfram Bergbau und Hütten — prețul tungstenului în SUA și Europa a rămas neschimbat la aproximativ 3.000 USD/mtu WO3, în timp ce prețul intern chinezesc a început să crească. Motivul, spune Dornhofer, e simplu: nu există suficientă materie primă. Prețul APT din China e la doar o treime din nivelul occidental, iar producătorii chinezi nu sunt dispuși să cumpere concentrate occidentale la prețul pieței occidentale. Fără un volum semnificativ de materie primă importată, industria funcționează pe rezerve tot mai mici.

Aici apare un detaliu pe care „unii experți l-au trecut cu vederea”: pe 5 august, China a plasat sub sancțiuni mai multe entități străine, interzicându-le să opereze pe teritoriul chinez. Printre acestea se află RBA (Responsible Business Alliance) — organizația-umbrelă din care fac parte peste 600 de companii, inclusiv Apple, Tesla, Microsoft și Amazon, și care administrează programul de certificare RMI, standardul folosit de aproape întreaga industrie occidentală pentru a valida lanțul de aprovizionare cu minerale.

Fără audituri RMI posibile pe teritoriul chinez, producătorii occidentali nu mai pot accepta legal tungsten sau produse derivate provenite din China. Beijingul propune să înlocuiască aceste audituri cu certificări CCCMC (Camera de Comerț Chinezească pentru Metale și Chimicale) — dar, având în vedere că China importă mii de tone de concentrat din Myanmar și Coreea de Nord, cine ar avea încredere într-un certificat emis chiar de partea interesată? Cine beneficiază de această schimbare de reguli? Practic, se ridică un nou „zid” între piața chineză și restul lumii, exact în momentul în care Occidentul are cea mai mare nevoie de tungsten pentru rearmare.

De la 1 ianuarie 2027, ușa se închide de tot

Din 2023, Pentagonul interzice tungstenul chinezesc, rusesc, iranian și nord-coreean în contractele de apărare. Începând cu 1 ianuarie 2027, restricția se mută în amonte: nu mai contează unde a fost topit sau procesat materialul, ci unde a fost extras minereul. Ruta care ținea portița deschisă — extracție în China, procesare într-o țară „prietenoasă”, revânzare ca material non-chinezesc — se închide definitiv. Cronologia acestei decizii, luată cu ani înainte de aplicare, ridică o întrebare firească: cine a știut din timp și s-a poziționat deja pe lanțul de aprovizionare alternativ?

În paralel, țările producătoare își închid și ele porțile. Zimbabwe a interzis exporturile de minereu și concentrate de tungsten în iulie, confirmat de Ministerul Minelor și raportat de Bloomberg. Vietnamul, al doilea producător mondial cu aproximativ 3.400 de tone anual, a redactat o propunere de a elimina complet tungstenul de pe lista exporturilor permise. Volumul Zimbabwe e neglijabil, dar tiparul merită urmărit: lista locurilor din care poți cumpăra efectiv tungsten din afara Chinei se îngustează constant.

Opinia unui om din industrie: specializarea ca strategie

Lewis Black respinge ideea diversificării în aur sau litiu, comodități aflate în plină efervescență mediatică. Compania sa se limitează la tungsten și molibden — „nu știm nimic altceva, și prefer să spun asta decât să pretind contrariul”. Comparația lui: un veterinar tratează orice animal intră pe poartă, un chirurg specializat pe apendice nu face neurochirurgie „decât dacă ești pe buget redus”. Fiecare depozit mineral are geologia și metalurgia lui proprie, iar companiile care fug după orice comoditate la modă învață totul la suprafață și nimic din subteran.

Interesul Wall Street și mișcările din piață

Jefferies a inițiat acoperirea acțiunilor Almonty cu recomandare de cumpărare, motivând decizia prin înăsprirea pieței tungstenului și nevoia tot mai mare de aprovizionare din afara Chinei. Acțiunile companiei au crescut considerabil în ultimul an. Săptâna trecută, Almonty a încheiat un parteneriat cu guvernul Rwandei, asigurându-și un punct de sprijin în cea mai mare țară producătoare de tungsten din Africa, iar câteva zile mai târziu a colaborat cu unitatea Wolfram Bergbau und Hütten AG a producătorului suedez de echipamente miniere Sandvik, pentru a procesa reziduurile existente de la mina Los Santos din vestul Spaniei.

Mesajul din spatele acestor mișcări e simplu, spune Black: Occidentul nu are timp să deschidă mine noi. Trebuie să exploateze rapid tot ce e deja disponibil — reziduuri, tailinguri, parteneriate existente — pentru a susține supraciclul de rearmare occidentală, reindustrializarea și construcția de centre de date, într-un moment în care controlul chinez asupra materialelor critice se strânge tot mai mult.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)