Lista interzișilor: Goga și Churchill, aceeași hârtie neagră
broșură de cenzură, presupusă a proveni din arhivele regimului comunist românesc, ordonă interzicerea „din principiu” a operelor a 28 de personalități românești și 27 de personalități străine — indiferent dacă figurau sau nu explicit pe lista publicată. Formularea în sine, descoperită și pusă în discuție de cercetătoarea Elena Chiaburu, ridică prima întrebare incomodă: ce fel de regim scrie o listă de interziși „cu rezervă”, lăsând loc de interpretare pentru cenzori locali să adauge orice nume nu le convine?
Ceea ce se remarcă imediat, potrivit informațiilor puse în circulație, este alăturarea aparent incoerentă a numelor. Pe aceeași listă apar Octavian Goga, Mircea Vulcănescu și Radu Gyr — figuri românești asociate cu naționalismul interbelic, unii dintre ei victime directe ale represiunii comuniste — alături de Charles de Gaulle și Winston Churchill, doi dintre cei mai importanți lideri democratici occidentali ai secolului XX, și de bizantologul francez Charles Diehl, un istoric academic fără nicio implicare politică activă cunoscută.
Cine beneficiază de o asemenea combinație? La prima vedere, nimeni — și tocmai asta e partea interesantă. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale despre cenzura comunistă e faptul că mecanismul de interzicere nu urma neapărat o logică ideologică coerentă, ci una a fricii generalizate: orice nume care ar fi putut, chiar și indirect, să reamintească publicului de o lume dinainte de instaurarea regimului — fie ea naționalistă, democratică sau pur academică — devenea suspect. Coincidență sau nu, exact acest tip de amestec — eroi naționali, lideri occidentali, savanți neutri — sugerează că adevărata țintă nu era o ideologie anume, ci însăși ideea de gândire independentă, indiferent de sursă.
Documentul, așa cum e prezentat, nu oferă explicații pentru criteriile de selecție, iar absența oricărei justificări scrise ridică semne de întrebare suplimentare: a existat o listă „completă”, cu argumentație, care nu a mai ajuns niciodată la lumină? Sau arbitrariul era, de fapt, chiar scopul — un instrument de intimidare deliberat vag, ușor de extins la nesfârșit, în funcție de cine trebuia redus la tăcere într-un moment sau altul?
Contextul mai larg nu poate fi ignorat: în anii de consolidare a regimului comunist din România, cenzura culturală a funcționat adesea nu ca un filtru ideologic precis, ci ca un instrument administrativ pus la dispoziția unor funcționari care aveau nevoie de o acoperire „din principiu” pentru a elimina orice urmă a unei lumi anterioare — fie ea de dreapta, de stânga sau pur și simplu independentă de linia oficială. Descoperiri precum cea semnalată de Elena Chiaburu readuc în discuție o întrebare mai veche: câte astfel de liste, cu combinații la fel de nefirești, mai zac necercetate în arhivele instituțiilor românești, așteptând să fie confruntate cu lumina zilei?
Sursă: ActiveNews (activenews.ro)