11 ani și jumătate: statul plătește, dar cine a plătit vina?

eea ce statul român prezintă drept o simplă recuperare de daune printr-o hotărâre judecătorească este, de fapt, radiografia unui sistem care are nevoie de aproape 12 ani ca să recunoască o eroare — și care, până în ultima clipă, a încercat să evite plata. Avocata Ingrid Mocanu a anunțat că a luat sfârșit „calvarul personal” trăit în perioada pe care o numește „de tristă amintire Kovesi-Coldea”: aproape 5 ani de proces penal și aproape 6 ani în care instanțele civile au reparat prejudiciul suferit, în total 11 ani și jumătate de la începutul întregii povești.

Potrivit relatării avocatei, ultimul act al acestei nedreptăți s-a petrecut la Înalta Curte de Casație și Justiție, unde Ministerul de Finanțe a exercitat, în cuvintele sale, un „recurs penibil” — după ce instituția refuzase inițial să pună în executare hotărârea de apel, deși aceasta era deja executorie. Mesajul avocatei către ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, este direct: să plătească și dobânda acumulată în urma acestui recurs.

Cine beneficiază de tergiversare?

Aici apare întrebarea pe care rapoartele oficiale nu o pun niciodată cu voce tare: cine are de câștigat atunci când statul amână, ani la rând, plata unei despăgubiri pe care instanțele au stabilit-o deja? Nu vorbim despre o sumă contestată juridic până la capăt — vorbim despre o hotărâre executorie, refuzată la plată, apoi dusă până la Înalta Curte printr-un recurs pe care chiar avocata implicată îl descrie drept lipsit de temei serios. Coincidență sau nu, acest tip de amânare sistematică generează, practic, o dobândă suplimentară plătită tot din bani publici — bani care ar fi putut rămâne la buget dacă instituțiile ar fi respectat termenele legale de la început.

Cazul se plasează într-un context mai larg, cel al perioadei Kovesi-Coldea, o etapă din istoria recentă a justiției românești despre care s-a scris enorm, dar ale cărei consecințe individuale — dosare, procese civile, ani din viața unor oameni — rămân, de cele mai multe ori, în afara atenției publice. Cronologia ridică întrebări legitime: câte alte cazuri similare zac în sertarele instanțelor, așteptând ca statul să recunoască, cu întârziere de un deceniu, ceea ce era evident încă de la început?

Un tipar care se repetă

Ceea ce nu se menționează în comunicatele instituționale este că astfel de situații — refuzul de a executa o hotărâre definitivă, urmat de un recurs formal la instanța supremă — nu sunt un accident izolat, ci un tipar recognoscibil în relația dintre cetățean și aparatul statului. Pentru cei familiarizați cu mecanismele administrative românești, întrebarea „cine beneficiază de fapt de această întârziere” are un răspuns simplu: nimeni, în afară de sistemul care câștigă timp și, uneori, chiar renunțarea reclamantului, epuizat de ani de procese.

Avocata Ingrid Mocanu spune acum că acest capitol s-a închis. Rămâne de văzut dacă Ministerul de Finanțe, condus de Alexandru Nazare, va achita și dobânda cerută, sau dacă povestea celor 11 ani și jumătate va mai avea un ultim episod.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)