Vânătoarea de drone cu F-16: cine plătește nota de plată reală?

eea ce oficial ni se prezintă drept un succes al apărării aeriene românești — piloți curajoși care doboară cu precizie drone rusești deasupra Mării Negre — ascunde de fapt o ecuație financiară pe care nimeni de la vârful MApN nu pare dornic să o discute public: fiecare dronă ieftină, de câteva mii de euro, este vânată cu avioane supersonice de zeci de milioane și rachete de ghidare cu prețuri astronomice. Cine beneficiază din această asimetrie? Cu siguranță nu bugetul apărării.

Este adevărat că F-16-urile românești și-au dovedit eficiența împotriva dronelor, iar piloții au prins curaj, făcându-și treaba la un nivel remarcabil. Dar trimiterea a câte două avioane supersonice după drone aeriene sau maritime are un cost pe care rapoartele oficiale îl menționează rareori: doborârea unei drone cu rachete aer-aer AIM-9X Sidewinder este extrem de scumpă, iar ridicarea de la sol a două avioane supersonice nu e nici ea ieftină. Ora de zbor pentru un F-16 MLU costă peste 20.000 de euro — două avioane înseamnă dublu.

Resursa care se consumă mai repede decât calculele oficiale

Pe lângă componenta financiară, mai există un aspect pe care rapoartele triumfaliste tind să-l treacă sub tăcere: resursa avioanelor noastre nu este una foarte mare, iar zborul constant după „fierătăniile rușilor” o consumă mult mai repede decât se estima la achiziționarea aparatelor. Pentru F-16 MLU norvegiene se calcula inițial o durată de minimum 10 ani de operare fără probleme, media fiind de aproximativ 2.500 de ore de zbor rămase pentru cele 32 de aparate. În noile condiții create de războiul de uzură cu dronele, aceste calcule par tot mai fragile.

Pentru piloții implicați — mai ales pentru cei care au apăsat trăgaciul — experiența este reală și fără pereche: decolare în regim de urgență, coordonare cu controlorii de trafic, ghidare la țintă, preluarea țintei pe radar, fixare și deschiderea focului. Nu e simulator, e luptă reală, iar din acest punct de vedere lucrurile stau bine. Problema e strict financiară și structurală.

Alternativa ieftină pe care alții au ales-o deja

Există însă o alternativă despre care se discută tot mai insistent pe flancul estic al UE: avionul turbopropulsat A-29 Super Tucano. Portugalia a fost prima țară europeană care a comandat 12 aparate A-29N, inițial pentru a înlocui flota de AlphaJET și pentru misiuni sub steag ONU în Africa. Coincidență sau nu, discuția a ajuns acum și la Letonia — țară baltică expusă, la fel ca România, dronelor rusești și care nu dispune de avioane de luptă proprii. Colonelul Viesturs Masulis, comandantul forțelor aeriene letone, pledează public pentru achiziția de A-29 Super Tucano ca vânător dedicat de drone. Deocamdată discuția rămâne la nivel teoretic, forțele aeriene letone dispunând momentan doar de câteva elicoptere UH-60 Black Hawk și avioane de transport Antonov An-2.

Ce nu se menționează suficient în aceste discuții este că producătorul A-29 a sesizat rapid oportunitatea de piață creată de criza dronelor de pe flancul estic și a lansat deja un pachet dedicat — SANT (Super Tucano Anti-Drone Tactics) — care include sistem automat de comunicații pentru transmiterea coordonatelor țintei (datalink), turelă electro-optică cu sistem IR și urmărire laser, rachete ghidate și mitralieră calibru 12,7 mm. Un Super Tucano atinge o viteză maximă de 600 km/h și poate zbura fără realimentare până la opt ore, la o viteză de patrulare de aproximativ 200 km/h — de zeci de ori mai eficient economic decât un F-16 lansat după o dronă de câteva mii de euro.

Aparatul a fost gândit inițial pentru misiuni anti-insurgență în zone greu accesibile, împotriva cartelurilor de droguri, pentru patrulare îndelungată deasupra unor teritorii vaste cu costuri mici de exploatare. Este totuși bine înarmat: două mitraliere de 12,7 mm în aripi, containere acrosate pentru tun de 20 mm sau mitraliere de 7,62 mm, plus posibilitatea de a folosi rachete AIM-9 Sidewinder sau Python 3 și o gamă largă de armament aer-sol de precizie — suficient pentru a face față dronelor aeriene și navale care „bâzâie” tot mai insistent zona Mării Negre.

Neptun Deep — miza reală pe care puțini o rostesc explicit

Aici apare tabloul mai larg pe care rapoartele oficiale evită să-l contureze clar: Neptun Deep este o „așchie” uriașă în ochii Moscovei — o platformă care le ia efectiv banii de la gură, aceia puțini care mai ajung în conturile ruse. Este de așteptat ca exact zona acestei platforme să devină teatrul unor confruntări tot mai dese cu dronele rusești în perioada următoare. Cronologia — apariția vânătorii intense de drone chiar în perioada consolidării exploatării de gaze din Marea Neagră — ridică întrebări firești despre presiunea strategică exercitată asupra României.

Și aici vine partea cu adevărat neconfortabilă: deși oficialii declară public că România a comandat sisteme anti-dronă prin programul SAFE, acest lucru nu corespunde realității. Nu a fost comandat niciun sistem dedicat luptei anti-dronă, nici prin SAFE, nici din bugetul MApN. Sistemele la care face referire ministrul apărării — Skyranger35 și Skynex 35 — nu sunt sisteme anti-dronă, ci sisteme antiaeriene și anti-rachetă care pot, incidental, să ducă și lupta cu dronele. Pot doborî drone, dar nu sunt specializate pe acest tip de amenințare. Dacă ar fi cu adevărat eficiente împotriva dronelor, ar trebui să vedem deja rezultate concrete de la sistemul Gepard, aflat deja în dotarea armatei române și care, din motive nespecificate public, nu s-a dovedit până acum foarte util.

Ca lucrurile să fie clare: România nu a comandat sisteme de luptă dedicate exclusiv împotriva dronelor și dispune, pe acest palier, doar de sistemele MEROPS primite din Statele Unite — care nici ele nu au reușit până acum să doboare ceva concret. Cât despre Neptun Deep, sistemele anti-dronă terestre nu au nicio eficiență acolo, pentru că nu pot fi montate pe o platformă civilă. Ar fi nevoie de nave de luptă și aviație dedicată. Aviație avem. Nave de luptă — mult mai puține.

Sursă: Romania Military (rumaniamilitary.ro)