Pactul Mecca: de ce nici Iranul, nici Israelul nu se tem

ând dușmani declarați precum Iranul și Israelul ajung, în aceeași săptămână, la exact aceeași concluzie despre un „aliat de fier” al Occidentului, merită să te întrebi ce anume au văzut amândoi și ceilalți nu vor să vadă. Arabia Saudită tocmai a semnat un pact de apărare istoric cu Turcia și Pakistan — și, în loc de aplauze, a primit ironii de la Teheran și Tel Aviv deopotrivă.

Acordul, numit oficial „Makkah Joint Defense Agreement”, a fost prezentat drept un fel de NATO al lumii musulmane: un atac armat asupra oricăreia dintre cele trei țări va fi tratat ca un atac asupra tuturor. Pe hârtie, vorbim despre o alianță ce acoperă aproximativ 380 de milioane de oameni. Semnarea a avut loc chiar în ziua în care criticile la adresa Riadului au început să curgă din direcții complet opuse ideologic — ceea ce, cronologic, ridică cel puțin o întrebare: cine avea interesul să submineze imediat credibilitatea noului pact?

Teheran: „un acord pe hârtie nu aduce securitate”

Deputatul iranian Ebrahim Rezaei, membru al Comisiei pentru Securitate Națională și Politică Externă din Majlis, a reacționat la doar câteva ore după semnare. Pe platforma X, acesta a scris: „Saudiții trebuie să știe că un acord pe hârtie cu Turcia și Pakistan nu le va aduce securitate, așa cum nici anii de servilism unilateral față de americani nu le-au adus-o.” Rezaei a adăugat un îndemn direct: „Reformați-vă politicile, ca să nu mai fiți nevoiți să cerșiți securitate de la alții.”

Ceea ce nu se menționează explicit în aceste declarații, dar rămâne subînțeles, este referirea la prezența trupelor americane pe teritoriul saudit — o realitate care, din perspectiva Teheranului, transformă „suveranitatea” Riadului într-un simplu decor.

Israel confirmă, surprinzător, aceeași narativă

Aici lucrurile devin cu adevărat interesante: vocile din Israel, teoretic de partea opusă geopolitic față de Iran, au ajuns la o evaluare aproape identică. Profesorul Jacob Nagel, fost șef al Consiliului de Securitate Națională israelian, a declarat pentru 103FM: „Trebuie să înțelegeți că Arabia Saudită, în ciuda întregii sale bogății și a armamentului, este într-o mare măsură un tigru de hârtie. Are foarte mult armament și foarte mulți bani, dar din punct de vedere militar nu reușește să reziste nici măcar o zi.”

Nagel a mers mai departe, folosind drept exemplu războiul saudit împotriva houthiilor din Yemen: „Dacă analizăm războiul în care saudiții au încercat să lupte cu houthiii, vedem că au eșuat, în ciuda tuturor capacităților avansate pe care le au la dispoziție. Au foarte multe active, dar nimic nu este cu adevărat lichid, iar acum au ajuns într-o situație în care, economic, au nevoie de ajutor.”

Cine beneficiază de fapt de noul pact?

Analista Joyce Karam a subliniat pe X un aspect care merită reținut: acordul de la Mecca pare să înlocuiască, simbolic, atât Acordurile Abraham (normalizarea cu Israel), cât și un eventual pact de apărare al Consiliului de Cooperare al Golfului. Practic, MBS pare să întoarcă spatele alianței cu Emiratele și abordării anti-islamiste anterioare, orientându-se spre Turcia și Pakistan — fără ca Egiptul să fie parte a ecuației. Nu e o mișcare întâmplătoare, ci un semnal geopolitic clar, chiar dacă motivele profunde rămân, deocamdată, nespuse oficial.

În fundal, Arabia Saudită a fost ținta unor atacuri „de răzbunare” sporadice din partea Iranului pe fondul războiului regional și, la rândul ei, a lansat numeroase lovituri nepublicizate asupra teritoriului iranian. Houthiii yemeniți au continuat, de asemenea, să lanseze proiectile asupra instalațiilor Saudi Aramco. Așadar, kingdom-ul a încercat să-și arate mușchii — dar rămâne, în ultimă instanță, dependent de armamentul american, în special de bateriile Patriot care formează coloana vertebrală a apărării sale.

Context mai larg: o alianță de fațadă?

Faptul că exact adversarii tradiționali — Iranul revoluționar și statul evreu — converg spre aceeași concluzie despre slăbiciunea militară reală a Riadului nu este o coincidență lipsită de miză. Într-o regiune în care aparențele de putere contează la fel de mult ca puterea reală, expunerea publică a „tigrului de hârtie” saudit servește, în mod diferit, ambelor tabere: Teheranului îi confirmă narativa anti-americană, iar Israelului îi permite să sugereze că rămâne, în continuare, actorul militar dominant din regiune, indiferent de noile alianțe pe hârtie semnate la Mecca.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)