Iran-SUA: cine câștigă cu adevărat războiul petrolului?

ashingtonul se laudă că a întors situația în favoarea sa în conflictul cu Iranul, dar ceea ce rapoartele oficiale americane nu spun răspicat este că această „victorie” economică vine exact în momentul în care armata SUA a rămas fără muniție de precizie pentru a continua războiul militar. Coincidență de calendar sau recunoaștere tăcută a unei limite strategice? Administrația Trump susține că redirecționarea traficului maritim prin coridorul Oman, combinată cu scăderea globală a cererii pentru petrolul din Golful Persic, a redus eficiența blocadei iraniene asupra Strâmtorii Ormuz. În același timp, blocada impusă de SUA ar fi limitat drastic capacitatea Teheranului de a-și vinde petrolul. Concluzia de la Washington: status quo-ul actual costă acum mai mult Iranul decât America.

Ce nu se spune public este că această schimbare de calcul strategic vine exact atunci când opțiunile militare americane s-au epuizat. Potrivit Reuters, forțele SUA au consumat practic întregul stoc global de rachete ATACMS și PrSM (Precision Strike Missiles) în cele cinci luni de conflict cu Iranul. Aproximativ 65% din interceptoarele Patriot, 38% din interceptoarele THAAD și aproape jumătate din rachetele de croazieră Tomahawk ale Marinei au fost folosite. Cine beneficiază de această narativă a „victoriei economice”? Poate chiar administrația care are nevoie să justifice, în fața opiniei publice, de ce nu mai lovește militar Iranul — deși luni, un atac iranian a ucis un marinar la bordul unei nave care tranzita coridorul sudic, fără niciun răspuns militar american, deși tocmai un astfel de atac declanșase a doua rundă a războiului.

Cronologia care ridică semne de întrebare

Trump pare să fi abandonat ideea unei lovituri militare decisive și să fi mutat presiunea pe frontul economic — o strategie care, spun sursele citate, produce rezultate mai rapide decât se anticipa. Trei factori sunt invocați: folosirea unor petroliere gigantice (VLCC), capabile să transporte până la 2 milioane de barili fiecare, față de 350.000–1 milion de barili la navele obișnuite; scăderea cererii globale pentru petrolul din Golf, Brazilia preluând o parte din piețe, iar Beijingul reducând deliberat consumul pentru a evita prețuri peste 100 de dolari pe baril; și, nu în ultimul rând, stimulente financiare suficient de mari pentru a atrage echipaje dispuse să-și asume riscuri considerabile. Interesant este că majoritatea navelor care tranzitează coridorul sudic circulă cu transponderele oprite — deci traficul real nu apare în statisticile oficiale de monitorizare. Ce altceva nu apare în aceste statistici?

De partea cealaltă, Teheranul pare convins că poate opri oricând acest trafic de VLCC-uri, dar alege deliberat să nu o facă — mizând pe faptul că, în două-trei săptămâni, epuizarea opțiunilor militare americane îl va forța pe Trump să revină la memorandumul semnat la Islamabad. Deși Washingtonul a făcut progrese pe exporturile de petrol, gazul natural lichefiat și produsele petrochimice, inclusiv îngrășămintele, rămân blocate în Golful Persic. Cine are, de fapt, mai mult de pierdut din acest joc de așteptare? Nici Washingtonul, nici Teheranul nu par să investească în diplomație reală — Iranul așteaptă pur și simplu întoarcerea lui Trump la MOU, în timp ce administrația americană a interzis oficialilor să discute cu Teheranul, mizând totul pe războiul economic.

Structura care favorizează războiul, nu pacea

Aici stă, de fapt, tragedia relației americano-iraniene: abordarea de tip „totul sau nimic” a Washingtonului face ca un acord să pară inacceptabil atunci când Iranul are avantajul, iar când avantajul trece de partea SUA, singura opțiune acceptabilă devine capitularea totală a Teheranului. Pentru că Iranul se teme de capitulare mai mult decât de război, ciclul oscilează constant între presiune economică și escaladare militară, întrerupt doar de perioade scurte și fragile de diplomație. Context mai larg: acest tipar nu e nou — istoria conflictelor SUA-Iran arată că, ori de câte ori Washingtonul a crezut că timpul lucrează în favoarea sa, a tratat slăbiciunea Teheranului ca pe o oportunitate de a cere capitulare, nu compromis, iar rezultatul a fost aproape mereu escaladare, nu pace. Când nu negociezi fiindcă ești slab, iar apoi nu negociezi fiindcă ești puternic, războiul devine, practic, starea de bază.

Rămâne de văzut dacă termenul de două-trei săptămâni estimat de Teheran se va confirma, sau dacă epuizarea arsenalului american va accelera un nou compromis fragil — sau o nouă rundă de conflict. Ce e sigur e că, în spatele cifrelor despre petroliere și rachete, se joacă o partidă mult mai mare, în care fiecare parte pariază că cealaltă va ceda prima.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)