Intervenția yen-ului: cine salvează de fapt trezoreria SUA

eea ce Trezoreria americană prezintă drept o simplă „stabilizare” a yenului ascunde, de fapt, o operațiune menită să protejeze piața obligațiunilor guvernamentale americane de un potențial val de vânzări din partea Japoniei — cel mai mare deținător străin de titluri de trezorerie americane, cu peste 1.000 de miliarde de dolari. Cronologia ridică semne de întrebare: intervenția a venit exact în perioada în care orice scumpire bruscă a randamentelor americane ar fi fost extrem de nedorită din punct de vedere politic.

Vineri, 31 iulie, Trezoreria SUA a anunțat mai multe bănci, prin intermediul Federal Reserve Bank of New York, că ar putea interveni pe piața yenului și că instituțiile trebuie să „fie pregătite pentru acțiuni viitoare”. Anunțul a venit la o zi după ce autoritățile japoneze interveniseră deja pentru a susține moneda națională, aflată la minime de patru decenii față de dolar. Yenul a urcat astfel de la 163,65 pentru un dolar (joi) la 159,09 (vineri) — cea mai mare creștere săptămânală din februarie.

Duminică, 2 august, secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, a confirmat public intervenția, printr-o postare pe platforma X, în care a subliniat că „securitatea economică este securitate națională” și că alianța SUA-Japonia se bazează pe ambele. Bessent a precizat că Trezoreria rămâne „atentă și în comunicare strânsă” cu Ministerul de Finanțe și Banca Japoniei și că nu va ezita să participe la noi intervenții coordonate. A mai cerut extinderea facilității FIMA Repo — un mecanism prin care băncile centrale străine pot obține dolari prin gajarea titlurilor de trezorerie americane, în loc să le vândă pe piața deschisă.

Ce nu se spune în comunicatele oficiale

Analistul financiar Ed Dowd, citat de sursa originală, notează că extinderea facilității FIMA reprezintă, în fapt, un început „pe ușa din spate” al unui control al curbei randamentelor (yield-curve control) — o formă discretă de intervenție monetară fără a fi anunțată explicit ca atare de Rezerva Federală. Practic, Japonia este lăsată să împrumute dolari punând obligațiuni americane drept garanție, în loc să le lichideze pe piață, ceea ce ar fi împins brusc în sus randamentele americane.

Într-un clip difuzat pe 4 august la emisiunea lui Steve Bannon, „War Room”, Bessent a mers mai departe și a vorbit deschis despre riscul de contagiune: unul dintre factorii care au declanșat criza financiară asiatică din anii ’90 a fost tocmai un yen extrem de slab, care a produs un „tsunami” economic în Thailanda, Indonezia și Malaysia. „Cineva m-a întrebat: care e urgența? Urgența este să oprim o urgență. Nu trebuie să așteptăm criza. O putem remedia din timp”, a declarat Bessent. Bannon, la rândul său, a rezumat miza mult mai direct: efortul american urmărește ca Japonia să continue să finanțeze deficitele SUA, fără să vândă și fără să oprească achizițiile de titluri americane.

Coincidență sau calcul electoral?

Dowd sugerează că una dintre motivațiile din spatele acestei intervenții a fost amânarea oricărei perturbări majore a piețelor sau a randamentelor cel puțin până după alegerile parțiale americane (midterms). Cine beneficiază de o astfel de amânare? Cu siguranță nu contribuabilul de rând, ci mai degrabă actorii politici interesați ca imaginea economică să rămână stabilă până la urne.

Totuși, avertizează analistul, astfel de intervenții rareori rezolvă problema de fond. Slăbiciunea yenului nu este un simplu exces speculativ, ci rezultatul direct al datoriei publice uriașe a Japoniei și al diferențialului de dobânzi față de SUA. Fără o normalizare reală a politicii monetare a Băncii Japoniei și fără disciplină fiscală la Tokyo, cumpărările oficiale de yeni nu fac decât să amâne inevitabilul — și, de fiecare dată când piața testează hotărârea autorităților, dimensiunea intervenției necesare crește, cu randamente din ce în ce mai mici.

Context mai larg: episodul reamintește de august 2024, când o apreciere de 10% a yenului într-un timp scurt a provocat turbulențe pe piețele japoneze și a scos la iveală vulnerabilitatea globală la așa-numitul „carry trade” al yenului — o strategie prin care investitorii se împrumută ieftin în yeni pentru a cumpăra active mai profitabile în alte monede. O întărire prea rapidă a yenului poate declanșa lichidări în lanț, cu efecte de domino pe piețele globale de capital, inclusiv asupra activelor pe care le dețin indirect și investitorii europeni.

Dincolo de cifre, rămâne întrebarea structurală: dacă întreaga arhitectură a intervenției servește, în ultimă instanță, menținerii apetitului japonez pentru datoria americană, cât de „independentă” mai este de fapt politica monetară a celor două bănci centrale implicate — Fed și Banca Japoniei — și cine decide, în spatele ușilor închise, ritmul următoarelor „intervenții coordonate”?

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)