Hașdeu, geniul din Ucraina de azi: ce a ascuns Academia 119 ani

n om supranumit „geniu enciclopedic” de contemporani se naște oficial la Cristinești, un ținut care astăzi nu mai aparține României, ci Ucrainei — și moare exact acum 119 ani, la 25 august 1907, într-o poveste pe care manualele o reduc la câteva rânduri, deși dosarul ei complet ridică mai multe întrebări decât răspunsuri. Ceea ce oficial e prezentat ca „biografia unui cărturar”, ascunde de fapt un tipar recurent în istoria noastră: granițele se mută, arhivele se pierd, iar figurile incomode devin, cu timpul, doar niște statui în parc.

Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a născut la 26 februarie 1838, la Cristinești, județul Hotin — teritoriu aflat acum în Ucraina —, fiind fiul lui Alexandru Hâjdău și al Elisabetei Daucș, descendenți ai unor vechi familii boierești. Tatăl său, poliglot cu studii la Harkov, Lvov și München, era considerat de autoritățile vremii „tulburător al liniștei publice” — o etichetă care, coincidență sau nu, avea să-i fie aplicată constant și fiului, de-a lungul întregii sale cariere.

O copilărie marcată de frontiere mutate

În 1841, familia se stabilește în Podolia, dar suferă din cauza reputației politice a tatălui. În 1848, mama sa moare. Copilul crește cu Gramatica lui I.H. Rădulescu drept carte de suflet, apoi, în 1850, se mută în Basarabia, unde urmează liceul la Chișinău. Din 1852 studiază la Universitatea din Harkov — exact zona care astăzi e teatru de conflict geopolitic, un detaliu pe care nimeni nu-l subliniază când vorbește despre „marele cărturar român”.

Când, în 1856, sudul Basarabiei revine la Moldova, Hașdeu traversează granița pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată a administrației de ocupație rusă — și pierde, ca urmare directă, dreptul de moștenire asupra moșiilor familiei rămase de partea rusească. Cine beneficiază de o asemenea pierdere administrativă? Rămâne o întrebare deschisă a istoriei imperiale.

Nicolae Iorga îl descria astfel: „Ca prinț sărac, slab și bolnăvicios, impunător printr-o știință enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel și un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit și rănit de uimirile și însușirile lui superioare și de inferioritatea unui spirit agresiv, care nu cruța nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iași la 1856”.

Cariera unui om incomod pentru putere

În 1857 devine membru al tribunalului din Cahul, dar demisionează după șapte luni — fiind deja un fervent susținător al Unirii. La Iași obține post de custode al bibliotecii universitare și scoate ziarul „România”, vehicul al ideilor pașoptiste. Devine profesor de istorie și geografie în 1860, iar în 1861 donează bibliotecii universitare 4.000 de volume.

Colaborează cu „Dacia” și „Tribuna Română”, pune bazele revistei „Din Moldova” (1862-1863), unde publică drama „Răposatul postelnic” și un studiu despre legăturile lui Petru Rareș cu Ardealul. În 1863, publicația — devenită „Lumina” — este interzisă după apariția nuvelei „Duduca Mamuca”, acuzată de „imoralitate” și subiect al primului proces celebru din literatura română. Ce nu se menționează în rapoartele oficiale ale epocii e cât de des cenzura literară servea, de fapt, unor interese politice mult mai mari decât „moralitatea publică”.

Mutat la București, pune bazele revistei „Aghiuță” (1863), republică nuvela sub titlul „Micuța sau Trei zile și trei nopți din viața unui studinte”, apoi editează „Arhiva istorică a României” și publică „Ursita” în ziarul lui Cezar Bolliac. Susține lovitura de stat a lui Cuza din 2 mai 1864, apoi trece de partea dinastiei de Hohenzollern, devine membru al Partidului Liberal și deputat.

Se căsătorește în 1865 cu Iulia Faliciu. Îi apare monografia „Ion Vodă cel Cumplit”. În 1866 scoate „Satyrul”, iar în 1867 i se joacă la Teatrul Național piesa „Răzvan și Vidra”. Rivalitatea cu junimiștii se acutizează în 1868, an în care i se publică „Rosana” și călătorește în Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia și Franța pentru studii.

În 1870 editează revista „Columna lui Traian”, unde publică „Odă la ciocoi” — text care îi atrage amenințarea cu închisoarea la Văcărești, o cronologie care ridică semne de întrebare despre cât de „liberă” era presa liberală a epocii. În 1872 apar primele volume din „Istoria critică a românilor”. Din 1876 până în 1900 conduce Arhivele Statului din București. În 1877 e ales membru al Academiei Române, iar din 1878 predă filologie comparată la Universitatea din București, an în care publică și „Cuvente din bătrâni”, recompensat în 1880 cu Premiul Academiei.

Între 1886 și 1898 apar volumele din „Etymologicum Magnum Romaniae”, proiect enciclopedic al vieții sale, iar în 1887 lansează „Revista nouă”, cu redactori precum Vlahuță și Delavrancea.

Iulia Hașdeu — geniul care a murit prea repede

Marea bucurie a vieții lui Hașdeu a fost nașterea, la 14 noiembrie 1869, în casa din Strada Carol I nr. 14 din București, a unicei sale fiice, Iulia. Copila, botezată cu numele mamei, vorbea franceza la doi ani și scria la patru. La cinci ani crea nuvele, la șapte scria „Mihai Vodă Viteazul” și poeme precum „Domnia lui Țepeș Vodă”.

La opt ani a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV la o școală de băieți din București, sub direcția lui Dem. Demetrescu, primind atestatul la 27 septembrie 1877. La 11 ani scria piese de teatru în română și franceză. S-a înscris, ca particulară, la Liceul „Sf. Sava” — tot de băieți —, absolvindu-l în 1881 cu rezultate excelente, apoi a terminat Conservatorul la secția de canto și pian.

La 16 ani, în 1886, Iulia Hașdeu devine prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona, unde pregătea licența în Filosofie și frecventa École des Hautes Études. A ținut două conferințe la Sorbona — „Logica ipotezei” și „A doua carte a lui Herodot” — și era fascinată de Napoleon I, Ferdinand de Lesseps și Victor Hugo, suferind profund la moartea acestuia din urmă, în 1885.

Pregătea teza de doctorat despre filosofia populară românească atunci când, în 1887, se îmbolnăvește grav — medicii diagnosticând tuberculoză. Boala se agravează în ciuda tratamentelor la Montreux, Agapia și București. Cu ultimele puteri, în martie 1888, scrie poezia „Moartea”. Se stinge la 29 septembrie 1888, la doar 19 ani, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.

Castelul de la Câmpina și „semnul” primit de tată

După moartea fiicei, Hașdeu descoperă un volum impresionant de manuscrise ale acesteia. „Revista Nouă” publică poezii ale Iuliei, iar la Paris, cu sprijinul lui Michel Bréal, casele Hachette și Socec editează în 1889 trei volume din „Œuvres posthumes”, primul intitulat „Bourgeons d’Avril”.

Ceea ce urmează depășește granițele istoriografiei academice și intră direct în teritoriul pe care presa oficială îl ocolește sistematic: în martie 1890, Hașdeu susține că a primit, prin scriere automată, un mesaj de la fiica sa moartă: „Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ți fie îndeajuns. Julie Hasdeu”. Convins de autenticitatea contactului, savantul se refugiază în spiritism, construiește un templu la Cimitirul Bellu, iar între 1893 și 1896 ridică, după planuri pe care pretindea că i le-a transmis fiica din lumea de dincolo, Castelul Iulia Hașdeu de la Câmpina — „Marele templu de dincolo”.

Arhitectura castelului trimite direct la simbolistica ezoterică: intrarea e străjuită de două tronuri de piatră așezate pe câte șapte lespezi, reprezentând cele șapte vămi ale văzduhului, iar lângă ele sunt sculptate săgeți ce indică reîncarnarea. Aici scrie „Sic Cogito”, primul volum de spiritism din literatura română, și amenajează o cameră specială unde a încercat ani la rând să comunice cu fiica sa. Mulți dintre apropiați l-au numit, discret sau deschis, „nebun” — etichetă comodă pentru cine pune întrebări incomode dincolo de limitele acceptate ale științei oficiale a epocii.

Înainte de moarte, soția sa, Iulia Faliciu Hașdeu, i-a reamintit decizia comună de a dona castelul din Câmpina Academiei Române, pentru folosul membrilor „săraci și nenorociți, mai ales cei de peste Carpați” — o formulare care, la peste un secol distanță, sună aproape profetic în contextul divizărilor regionale actuale. Biblioteca lui B.P. Hașdeu urma să treacă tot Academiei, cu drept exclusiv de editare a operelor tatălui și fiicei. Soția moare la 2 iulie 1902, la 62 de ani; Hașdeu se stinge la 25 august 1907.

Ce nu se spune despre legendă

Castelul de la Câmpina a generat, până azi, legende persistente — cântece de pian auzite noaptea, apariții ale Iuliei pe terasă cu buchete de margarete găsite dimineața, deși nu era sezonul lor. La 15 iulie 2013, Banca Națională a României a marcat 175 de ani de la nașterea lui Hașdeu printr-o monedă comemorativă de aur, în tiraj de doar 250 de exemplare — o cifră derizorie pentru un personaj declarat, oficial, esențial pentru cultura națională. Anual, pe 2 iulie, la castel are loc „Sărbătoarea celor 2 Iulii”, tradiție de 27 de ani.

Rămâne întrebarea pe care istoriografia oficială o evită: de ce un om născut într-un teritoriu azi ucrainean, format la Harkov — oraș aflat astăzi în prima linie a unui conflict geopolitic major —, devenit una dintre cele mai complexe minți ale culturii române, e comemorat cu o monedă de 250 de exemplare și câteva rânduri în manuale, în timp ce arhiva sa completă, inclusiv experimentele spiritiste, rămâne insuficient explorată public?

Sursă: R3media (r3media.ro)