Bazele rusești din Siria: retragere sau doar rebranding?

eea ce Moscova prezintă drept o “reorganizare” administrativă a prezenței sale militare în Siria ascunde, de fapt, cea mai vizibilă retragere strategică a Rusiei din Orientul Mijlociu de la începutul războiului din Ucraina încoace — și ridică întrebarea firească: cine câștigă din vidul de putere lăsat în urmă?

La aproape 20 de luni după ce Bashar al-Assad a fugit din Damasc și s-a refugiat la Moscova, pe fondul preluării capitalei de către grupări jihadiste în decembrie 2024, Rusia a ajuns în sfârșit la o înțelegere negociată privind soarta bazelor sale din Siria, cu noul guvern condus de Sharaa.

Ministerul rus de Externe a anunțat că a fost semnat un memorandum de înțelegere privind viitorul bazelor de la Tartus și Khmeimim. Unele forțe rusești vor rămâne la fața locului, însă instalațiile civile — inclusiv aeroportul Khmeimim și dana comercială din portul Tartus — vor trece în administrarea autorităților siriene civile.

Aici apare primul semn de întrebare: cronologia arată că negocierile au durat aproximativ un an și jumătate, ceea ce sugerează o retragere calculată, nu o cedare bruscă. Coincidență sau nu, momentul survine exact când Rusia are nevoie disperată de forțe și resurse pe frontul din Ucraina.

Instalațiile militare urmează să fie transformate în centre comune de instruire, unde trupele rusești vor continua să fie prezente, servind probabil și drept noduri de tranzit pentru operațiunile militare și logistice ale Rusiei în Africa — un detaliu care nu apare în comunicatele oficiale, dar care ridică întrebarea reală: la ce folosește Moscovei o bază “redusă” dacă nu tocmai pentru a-și menține liniile de aprovizionare către continentul african, unde influența Kremlinului a crescut constant prin grupări mercenare?

Rămâne neclar în ce măsură acest acord marchează pierderea de către Rusia a singurului său port maritim de adâncime la Marea Mediterană, la Tartus, însă cu siguranță reprezintă cel puțin o retrogradare semnificativă a statutului militar rusesc în regiune.

Guvernul Sharaa a descris noile aranjamente drept o “reorganizare a prezenței rusești” de-a lungul coastei siriene, subliniind că “această mișcare marchează cea mai importantă evoluție de când au început negocierile, în urmă cu aproximativ un an și jumătate, deschizând calea către o nouă etapă în relațiile sirian-ruse”.

Forțele ruse se retrăgeau, de fapt, de mai multă vreme din Siria, după ce Armata Arabă Siriană, sub Assad, pierduse îndelungatul război prin intermediari. Trupele rusești interveniseră în 2015, la cererea lui Assad, bombardând ani la rând pozițiile Al-Qaeda din Idlib.

Ce nu se spune suficient de apăsat în rapoartele oficiale este ironia istorică: mulți dintre jihadiștii pe care Rusia îi bombarda atunci în Idlib ocupă acum funcții-cheie în guvernul de la Damasc. Cine a orchestrat, de fapt, această tranziție de putere și cui i-a servit ea pe termen lung rămân întrebări la care nici Moscova, nici Washingtonul nu par grăbite să răspundă public.

Ministerul rus de Externe a declarat: “Considerăm semnarea, pe 9 august, a memorandumului dintre Federația Rusă și Republica Arabă Siriană privind operarea bazelor noastre de la Khmeimim și Tartus drept un pas important, menit să îmbunătățească în continuare cooperarea bilaterală în domeniul militar.”

“Credem că această înțelegere va da un impuls suplimentar dezvoltării întregii game de relații dintre țările noastre, bazate pe o istorie îndelungată de prietenie și parteneriat”, a adăugat instituția.

Moscova se confruntă acum cu o realitate complet nouă în Levant, marcată de o prezență și o influență drastic diminuate în situația postbelică din Siria. Și Iranul s-a retras din țară, iar Hezbollah s-a repliat integral pe frontul din Libanul natal — un tablou geopolitic care arată că axa Teheran-Damasc-Beirut, construită timp de decenii, se destramă rapid, lăsând loc altor jucători regionali și globali să umple golul de putere.

Context extins: episodul se înscrie într-un tipar mai larg observat și în alte teatre de conflict din ultimii ani — atunci când o mare putere “reorganizează” o prezență militară costisitoare, adesea aceasta este semnul unei epuizări de resurse mai degrabă decât al unei strategii ofensive. Rămâne de văzut cine va umple vidul lăsat de Rusia pe coasta siriană: Turcia, statele din Golf sau chiar actori occidentali care urmăresc de aproape resursele energetice din Mediterana de Est.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)