Visul unei judecătoare: ce nu se aude când nimeni nu ascultă

judecătoare plânge, strigă și încearcă să explice — iar cei din jur filmează în loc să asculte. Ceea ce pare o scenă banală de neînțelegere ascunde, de fapt, o întrebare mai adâncă despre modul în care sistemul judiciar românesc tratează propriii săi oameni atunci când aceștia devin vulnerabili.

Când martorul devine invizibil

Mădălina Afrăsinie, judecătoare, descrie o experiență care, în cuvintele ei, se rezumă la un singur sentiment copleșitor: nimeni nu o credea. Oamenii din jur fotografiau și filmau — reflexul epocii noastre de a documenta totul — dar nu ascultau. Nu înțelegeau. Sau, mai deranjant, nu voiau să înțeleagă.

„Nu mă ascultau pentru că nu credeau. Asta era sentimentul meu. Că nimeni nu mă crede. Și plângeam și încercam să strig în speranța că mă vor asculta” — aceasta este mărturia ei, simplă și devastatoare în același timp.

Cronologia care ridică semne de întrebare

Ce nu se menționează în rapoartele oficiale este contextul mai larg în care judecătorii români — oameni care zilnic decid soarta altora — ajung ei înșiși în situații limită, fără un mecanism instituțional real de sprijin. Coincidență sau nu, tocmai în perioadele în care presiunea asupra sistemului judiciar este maximă — reforme, dosare politice sensibile, crize guvernamentale — apar și cele mai vizibile cazuri de epuizare și suferință în rândul magistraților.

Cine beneficiază de un sistem în care judecătorii sunt lăsați singuri cu propriile trăiri? Întrebarea merită pusă, mai ales într-o perioadă în care România se află în mijlocul unei crize politice prelungite, cu un guvern interimar și presiuni uriașe asupra statului de drept.

Filmăm în loc să ascultăm

Imaginea oamenilor care filmează fără să asculte este, poate, cea mai puternică metaforă a momentului. Trăim într-o societate în care documentarea a înlocuit empatia, în care dovada vizuală contează mai mult decât cuvântul rostit. Iar când cineva strigă și plânge și încearcă să explice — fie că e judecătoare sau om obișnuit — mecanismul colectiv de răspuns este camera de telefon, nu o mână întinsă.

Visul Mădălinei Afrăsinie, oricare ar fi fost el, rămâne neauzit. Și asta, în sine, spune mai multe despre noi decât despre ea.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)