Arcul Carpatic de la Kiev: cine trage sforile, de fapt?

craina lansează un nou format regional botezat „Cei Opt din Carpați” — și, ceea ce oficial e prezentat drept o simplă platformă de cooperare economică, ascunde de fapt o mutare strategică prin care Kievul își asigură relevanța geopolitică pe termen lung, cu România în rolul de partener secundar, nu de arhitect. Analistul Ștefan Popescu atrage atenția, într-o analiză publicată recent, că prezența președintelui Nicușor Dan la acest format inițiat de Volodîmîr Zelenski ridică mai multe semne de întrebare decât răspunsuri.

Formatul reunește Ucraina, România, Serbia, Polonia, Slovacia, Cehia, Austria și Ungaria, cu obiective declarate în zona securității, energiei, infrastructurii logistice și cooperării economice transfrontaliere. Pe hârtie, sună a proiect regional benign. Dar cine beneficiază de fapt de această arhitectură? Popescu observă că, deși cea mai mare parte a bazinului carpatic se află pe teritoriul românesc, inițiativa nu a pornit de la București — a pornit de la Kiev. Iar centrul de greutate al oricărui format regional urmează, de regulă, banii, sediul și inițiatorul.

O inițiativă care ar fi putut purta sigla României

Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale despre C8 este că România avea toate premisele geografice și istorice să fie ea însăși nucleul unei asemenea alianțe regionale — nu un satelit al ei. Popescu subliniază că Munții Carpați reprezintă o zonă de intersecție strategică între Europa Centrală, Europa de Est și Marea Neagră, un activ pe care alte state știu să-l valorifice prin coridoare economice și rețele de cooperare. România, spune analistul, rămâne „un electron liber într-un peisaj european și euroatlantic tot mai fragmentat pe agende regionale”.

Coincidență sau nu, acest tipar se repetă: în contextul geopolitic actual, în care ecosistemul strategic american se recalibrează constant, iar Uniunea Europeană se confruntă cu tensiuni interne tot mai vizibile pe teme precum extinderea sau eliminarea dreptului de veto, statele care nu își construiesc din timp alianțe regionale solide riscă să rămână simpli figuranți în deciziile care le afectează direct suveranitatea.

Scrisoarea celor unsprezece state — semnal de alarmă sau doar diplomație?

Un detaliu care ridică suspiciuni suplimentare: analiza menționează că, în lipsa unei „pregătiri regionale” prealabile, România a semnat recent o scrisoare alături de alte zece state privind eliminarea dreptului de veto din Consiliul European. Popescu numește acest gest, fără menajamente, „iresponsabilitate” și chiar „trădare a interesului național” — o formulare dură, dar care merită reținută ca opinie a analistului, nu ca fapt stabilit.

Cronologia ridică întrebări: de ce România renunță la un instrument de protecție a suveranității naționale exact în momentul în care vecinii săi construiesc formate regionale din care ea nu face parte ca inițiator? Cine are de câștigat dintr-o Uniune Europeană cu decizii mai centralizate, în timp ce România rămâne periferică în arhitectura regională?

Ucraina, marele arhitect al propriei indispensabilități

Formatul C8 pare să confirme o strategie mai amplă a Kievului: recunoscând că aderarea la UE rămâne un proces „complex, complicat și incert”, Ucraina caută mecanisme intermediare prin care să devină indispensabilă pentru securitatea, energia și conectivitatea întregului continent. Practic, dacă nu poate intra pe ușa din față a Uniunii, Ucraina își construiește propria centură de interdependențe cu state direct interesate în stabilitatea și reconstrucția sa.

Un aspect notabil, evidențiat de Popescu: formatul include state cu poziții radical diferite față de războiul din Ucraina și față de Rusia — Ungaria, Slovacia și Serbia alături de state puternic pro-Kiev. Asta arată că nu vorbim despre o alianță militară, ci despre o platformă flexibilă, construită pe interese economice și energetice comune, dincolo de diviziunile strategice. Interesul fundamental rămâne unul singur: ca Ucraina să nu devină un spațiu dezordonat care să proiecteze instabilitate în toată regiunea — inclusiv, implicit, asupra graniței de est a României.

Rămâne de văzut dacă România va continua să fie doar invitată la mesele unde alții stabilesc meniul, sau dacă va găsi, în sfârșit, resursele diplomatice pentru a-și transforma poziția geografică — atât de lăudată pe hârtie — într-un instrument real de influență regională.

Sursă: Solid News (solidnews.ro)