Petrol la $100: cine plătește de fapt criza din Golf

eea ce Beijingul prezintă drept „reziliență economică” în fața haosului din Golf ascunde de fapt o cursă contra cronometru cu rezervele strategice de petrol – și nimeni nu vrea să spună cu voce tare cât mai poate dura acest joc de-a echilibristica înainte ca China să fie nevoită să se întoarcă agresiv pe piața globală, moment în care prețurile ar putea exploda pentru toată lumea, inclusiv pentru un consumator european deja strivit de inflație.

Haosul maritim s-a extins peste noapte de la Strâmtoarea Hormuz la Strâmtoarea Bab el-Mandeb, unde rebelii houthi susținuți de Iran au vizat două petroliere saudite. Coincidență de calendar sau escaladare calculată? Atacurile expun un nou punct de sufocare maritimă și forțează traderii să bage o primă de risc de război tot mai mare în prețul petrolului Brent, care a depășit joi dimineață pragul de 100 de dolari pe baril.

Ce nu se menționează suficient de des în rapoartele oficiale: petrolul care merge spre Asia nu trece de regulă prin ambele strâmtori simultan. Exporturile din Golful Persic trec prin Hormuz spre est, în timp ce petrolul saudit încărcat la Yanbu intră în Marea Roșie și coboară prin Bab el-Mandeb. Cine beneficiază de această configurație a rutelor? În mod clar nu consumatorul final.

China absoarbe aproape jumătate din tot ce trece prin ambele puncte fierbinți

Asia preia cea mai mare parte a petrolului din Hormuz, iar China singură absoarbe aproape două cincimi din total. Pe ruta saudită prin Marea Roșie, via Bab el-Mandeb, China a reprezentat recent peste jumătate din exporturi. Cu ambele puncte de sufocare perturbate simultan, întrebarea logică devine: ce pârghii trage de fapt Beijingul pentru a absorbi șocul energetic, și cât mai poate ține acest joc?

Strategul de mărfuri Hongcen Wei de la Goldman Sachs a conturat miercuri trei factori care i-au permis până acum Beijingului să conțină efectele economice ale șocului energetic din Golf: epuizarea rezervelor de combustibil, trecerea către cărbune și energie regenerabilă, și concentrarea reducerilor de producție în industriile intensive în petrol și gaze.

Creșterea economică reală a Chinei a încetinit la un ritm anualizat de 3,6% în trimestrul al doilea, față de 5,3% în primul trimestru, în timp ce cererea totală de energie a crescut totuși cu 0,4% față de anul trecut în aprilie și mai. Destocarea de cărbune, petrol și gaze naturale a adăugat 5,4 puncte procentuale la creșterea cererii de energie – practic, China a trăit din rezerve, nu din producție sau din import.

Trei pârghii, un termen limită care nu se spune public

Substituția de combustibil a atenuat, la rândul ei, impactul. Consumul mai mic de petrol și gaze a scăzut creșterea cererii cu 1,7 puncte procentuale, în timp ce consumul mai mare de cărbune și regenerabile a adăugat 2,2 puncte. Cererea de benzină s-a prăbușit cu 23%, dar încărcarea vehiculelor electrice a crescut cu 60%, permițând ca activitatea de transport să migreze spre electricitate – un detaliu care spune multe despre viteza reală a tranziției chineze, indiferent de narativul oficial.

Restul „daunelor” s-a concentrat în industriile puternic dependente de petrol și gaze naturale, în timp ce industriile cu mai multă flexibilitate au trecut spre electricitate și combustibili alternativi. Producția fizică de petrol procesat a scăzut cu 10,9% în trimestrul al doilea, acidul sulfuric – produs secundar al rafinării – a scăzut cu 4,6%, iar fibrele chimice cu 3,7%. În schimb, producția de etilenă a crescut cu 1,2%, susținută de accelerarea semnificativă a căilor moderne cărbune-la-chimicale, unde cărbunele este gazeificat și transformat în metanol – o rută posibilă doar pentru o țară cu rezerve masive de cărbune sub propriile facilități chimice. Utilizarea cărbunelui în producția chimică a crescut cu 11,5% în aprilie, potrivit DBX Commodities.

Producția de sodă caustică, intensivă în electricitate dar fără nevoie unică de petrol sau gaz, a crescut cu 2,4%, iar producția de vehicule electrice cu 17,0% – dovadă că Beijingul direcționează deliberat resursele către sectoarele pe care le poate proteja de șocul energetic.

Cât mai poate rezista China – și cine plătește nota

Întrebarea centrală rămâne: cât timp poate dura strategia energetică a Chinei pentru a face punte peste perturbările din Hormuz și Marea Roșie? China avea recent între 1,3 și 1,4 miliarde de barili în rezerve de țiței, incluzând aproximativ 400 de milioane de barili acumulați în 2025. La deficitul actual de import, de aproximativ 3,5 milioane de barili pe zi, această acumulare recentă înseamnă cam patru luni de acoperire. Cronologia ridică o întrebare evidentă: ce se întâmplă când cei patru luni se epuizează?

Strategia de substituție are și ea limite clare – cărbunele, regenerabilele și vehiculele electrice pot înlocui energia pe gaz și o parte din consumul de benzină, dar nu pot substitui complet petrolul folosit în aviație, transport greu, petrochimie sau procese industriale. Riscul mai mare apare atunci când China încetează să tragă din rezerva strategică și revine agresiv pe piața globală de țiței – moment în care cererea suplimentară s-ar putea suprapune peste o ofertă deja fragilizată de conflictul din Golf.

Helima Croft, șefa strategiei globale pentru mărfuri la RBC Capital Markets, a avertizat că „războiul intră într-o fază periculoasă, cu Marea Roșie și infrastructura critică în pericol”. Pentru un consumator european, inclusiv românesc, deja lovit de facturi mari la energie și inflație persistentă, întrebarea nu mai e doar geopolitică abstractă – e cât va costa umplerea rezervorului peste câteva luni, atunci când China își va relua apetitul pentru petrol global.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)