Odiseea lui Nolan: ce ascunde finalul de la Hollywood

eea ce este prezentat drept o simplă superproducție de vară despre eroul antic Ulise ascunde, de fapt, un mecanism vechi de câteva mii de ani prin care elitele — fie ele preoți iezuiți, fie studiouri hollywoodiene — au învățat să transforme brutalitatea în poveste de răscumpărare. Un eseu recent al scriitorului Edward Curtin, sociolog și fost elev al liceului iezuit Regis din New York, pune față în față textul original al lui Homer cu ecranizarea „The Odyssey” a lui Christopher Nolan și descoperă o discrepanță care nu e deloc întâmplătoare.

Curtin povestește cum, la 16-17 ani, în anii ’60, traducea din greaca veche, rând cu rând, Odiseea, sub privirea „de șoim” a unui preot iezuit obsedat de perfecțiunea sintaxei. Patru ani de latină și trei de greacă erau condiția pentru a trece prin acel „cuptor sub presiune” — așa a descris chiar un profesor de greacă de la Regis, Robert Marasco, atmosfera școlii, într-o piesă de Broadway câștigătoare a cinci premii Tony, „Child’s Play”, plină de teroare, violență și abuz sexual sugerat.

Coincidență sau metodă?

Curtin dezvăluie un detaliu care ridică întrebări: un coleg de clasă, exmatriculat după primul an, i-a povestit că fusese abuzat sexual de unul dintre preoții iezuiți, în timpul unei retreate de weekend. Preotul respectiv a rămas la catedră tot restul anilor petrecuți de Curtin la Regis — apreciat, ba chiar respectat pentru publicațiile sale despre film. Ce nu se menționează în povestea „educației clasice de elită” este exact acest tip de tăcere instituțională, păstrată intactă timp de decenii.

Cine beneficiază de o astfel de tăcere? Instituția, evident — reputația ei rămâne intactă, iar „metoda pedagogică” nu e pusă la îndoială. Curtin notează, nu întâmplător, că liceul a eliminat de atunci obligativitatea studiului limbii grecești — „pentru motive interesante”, spune el, fără să detalieze, lăsând cititorul să tragă singur concluziile.

Ulise, primul spin-doctor

Miezul eseului e o disecție a modului în care Nolan „îndulcește” finalul Odiseei. În poemul original, Ulise nu se căiește niciodată. După ce îi masacrează pe pețitori, îi ordonă fiului său Telemah să adune sclavele care s-au culcat cu ei, să le pună să cureze sângele din sală, apoi să le spânzureze pe toate. Sluga Melanthios este mutilat — nas, urechi, organe genitale, mâini și picioare tăiate. Curtin compară scena, fără menajamente, cu metodele Programului Phoenix al CIA în Vietnam, cu Abu Ghraib, Guantanamo și site-urile negre de tortură ale serviciilor occidentale.

În film, însă, finalul îi arată pe Ulise și Penelopa pregătindu-se să plece pe mare în asfințit, ca și cum ar ispăși păcatele unui războinic. Curtin numește asta exact ce este: „o poveste dorită, o declarație politică, nu adevărul”. Un Tren troian oferit publicului drept cadou — o minciună frumos împachetată, care, dacă e privită atent, duce la moartea unui adevăr incomod dar necesar.

De la Ulise la Oppenheimer — același tipar

Paralela pe care Curtin o trage cu filmul precedent al lui Nolan, „Oppenheimer”, nu e deloc gratuită. Fizicianul care a dat lumii bomba atomică este portretizat, la fel ca Ulise, drept un om chinuit de remușcări. Curtin folosește termenul lui Dietrich Bonhoeffer — teologul executat de regimul nazist pentru opoziția sa față de atrocitățile lui Hitler — „grație ieftină”: o iertare pe care ne-o oferim nouă înșine, fără o pocăință reală. Filmul exclude scenele devastării de la Hiroshima și Nagasaki, dar include savanți care sărbătoresc bucuroși, cu steaguri fluturând, explozia bombei.

Context extins: nu e prima dată când Hollywood-ul, printr-o superproducție cu buget uriaș și acoperire media masivă, reformulează un capitol istoric sau mitologic incomod într-o narațiune de răscumpărare — un fenomen documentat de decenii, de la filmele despre războiul din Vietnam până la reconstituirile recente ale operațiunilor militare occidentale. Cronologia acestor „umanizări” ale unor figuri care au comis violențe masive coincide, de fiecare dată, cu momente în care publicul are nevoie să creadă că sistemul care le-a produs se poate autoregla.

Doublespeak-ul elitelor

Curtin identifică în asta un limbaj specific — „doublespeak”-ul orwellian, limbajul mediei mainstream și al instituțiilor de învățământ de elită, conceput să confunde și să ascundă susținerea politică pentru clasele conducătoare. Nici un politician american — de la Trump la Obama, de la Clinton la Biden — nu și-a exprimat vreodată remușcări reale pentru războaiele purtate, notează el, în timp ce veteranii de rând care au făcut-o sunt ignorați de sistem.

Ce nu se spune direct, dar reiese limpede din eseul lui Curtin: educația clasică de elită și industria cinematografică modernă îndeplinesc aceeași funcție — formarea unor minți capabile să „vorbească pe două fețe” fără să se considere necinstite. Ulise era, spune Curtin, „un iezuit timpuriu”. Întrebarea rămâne: cine altcineva mai poartă azi mantia lui, și ce ascunde exact sub discursul moderat, politic, precaut și meticulos?

Sursă: OffGuardian (off-guardian.org)