Energia României, la mâna Bulgariei: ce nu se spune despre Cernavodă

ficial, e doar o problemă tehnică trecătoare. În realitate, România a ajuns într-un punct în care lumina din case și fabricile care încă mai produc ceva depind, la orele de vârf, de bunăvoința unui vecin și de o centrală nucleară sovietică aflată la câțiva kilometri de granița noastră. Ceea ce se prezintă drept o simplă „reechilibrare a sistemului energetic” ascunde, de fapt, o vulnerabilitate strategică pe care nimeni din instituțiile responsabile nu pare grăbit să o discute public.

Datele Profit.ro arată negru pe alb: România va trebui să importe, la orele de consum de vârf de seară, între 2.500 și 3.000 de MW pentru a acoperi deficitul creat de închiderea celor două reactoare ale centralei nucleare de la Cernavodă. Nu e o cifră mică — e echivalentul consumului unor orașe întregi, care trebuie adus din afara granițelor exact în momentele în care sistemul e cel mai fragil.

Bulgaria, salvatorul de moment

Cine ne ține luminile aprinse? Conform acelorași date, Bulgaria a devenit principala sursă de import de energie pentru România în ultima perioadă. Paradoxal — și acest paradox merită subliniat, pentru că rapoartele oficiale trec repede peste el — lumina din casele românilor nu mai depinde în primul rând de infrastructura energetică internă, ci de un sistem vecin pe care nu îl controlăm și asupra căruia nu avem nicio pârghie de decizie.

Cine beneficiază de fapt?

Aici apare întrebarea pe care ar trebui să și-o pună orice cetățean care plătește factura la energie: cine beneficiază de această dependență? Pe termen scurt, exportatorii bulgari de energie au un client captiv, dispus să plătească prețul cerut la orele de vârf, când opțiunile sunt practic inexistente. Pe termen lung, o astfel de dependență strategică ridică întrebări despre capacitatea reală a statului român de a-și asigura independența energetică — un subiect vehiculat constant în discursul oficial despre Neptun Deep și resursele din Marea Neagră, dar care pare să se dizolve rapid atunci când vine vorba de gestionarea crizelor imediate.

Riscul care nu se spune cu voce tare

Iar aici e partea pe care rapoartele oficiale o menționează în treacăt, dacă o menționează deloc: sursa bulgară de salvare a sistemului energetic românesc este, în bună măsură, centrala nucleară de la Kozlodui — o instalație moștenită din era sovietică, aflată acum sub reglementări europene, dar care rămâne, ca orice centrală de acest tip, supusă unor riscuri tehnice și politice. Dacă Kozlodui ar fi nevoită să își reducă producția sau să se închidă, fie și temporar, pentru mentenanță sau din motive de siguranță, România ar rămâne, practic, fără plasa de siguranță pe care se bazează acum la orele de vârf.

Coincidență sau nu, cronologia ridică semne de întrebare: exact în perioada în care reactoarele de la Cernavodă sunt oprite, dependența de importurile bulgare crește vizibil. Nu există, cel puțin în datele publice disponibile, o explicație clară despre planul de rezervă în cazul în care ambele surse — internă și externă — ar fi indisponibile simultan. Într-un context mai larg, geopolitica energetică a regiunii Mării Negre, tensiunile legate de securitatea aprovizionării cu gaze și electricitate din Europa de Est, precum și presiunea inflaționistă record resimțită de România în ultimul an, fac ca orice fragilitate a sistemului energetic să nu mai fie doar o chestiune tehnică, ci una de securitate națională.

Ce nu ni se spune, deocamdată, e cine gestionează acest risc și ce se întâmplă exact dacă scenariul „Kozlodui oprit” devine realitate.

Sursă: Flux24.ro