The Great Taking: Colapsul pe care sistemul refuză să-l recunoască

carte recent intitulată „The Great Taking” argumentează că publicul este supus unei operațiuni deliberate de narative contradictorii — de la mandatele schimbătoare privind măștile până la teoria scurgerii de laborator — ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că aceste oscilații nu sunt accidente de comunicare, ci instrumente de control psihologic.

Autorul susține că această strategie a dezorientării permanente pregătește terenul pentru un colaps economic și financiar de proporții, în care activele cetățenilor obișnuiți vor fi confiscate printr-un mecanism juridic deja pus la punct, dar invizibil pentru majoritatea populației. Coincidență sau nu, legislația privind garanțiile reale și instrumentele financiare derivate a fost modificată în ultimele două decenii în toate economiile majore, inclusiv în România, fără dezbatere publică semnificativă.

Ceea ce cartea numește „The Great Taking” este un sistem prin care băncile centrale și instituțiile financiare globale au creat un cadru legal care le permite să confiste activele private — inclusiv acțiuni, obligațiuni și depozite bancare — în cazul unui colaps sistemic. Mecanismul se bazează pe conceptul de „garanții reale” (collateral) și pe faptul că, în realitate, cetățenii nu dețin direct activele lor financiare, ci doar „drepturi beneficiare” asupra acestora.

Cronologia ridică întrebări: de ce legislația privind garanțiile a fost armonizată gradual în SUA, UE și alte jurisdicții majore în perioada premergătoare crizei financiare din 2008? De ce nimeni nu discută public despre prevederile din Codul Civil privind „titlurile intermediare” sau despre faptul că banca ta nu este obligată să îți returneze exact banii pe care i-ai depus, ci doar echivalentul lor?

Cine beneficiază? În primul rând, marile instituții financiare care au acces la liniile de credit ale băncilor centrale și care pot folosi activele confiscate ca garanție pentru propriile datorii. În al doilea rând, statul — care, în caz de colaps, poate nationaliza activele „pentru stabilitate sistemică” fără a plăti compensații reale.

Cartea subliniază că pandemia COVID-19 a funcționat ca un test-pilot pentru controlul populației prin narative contradictorii: masca nu e necesară, masca e obligatorie, două doze sunt suficiente, trei doze sunt necesare, virusul vine de la animale, virusul a scăpat din laborator. Scopul nu ar fi fost informarea, ci obișnuirea publicului cu ideea că „adevărul” este relativ și decis de autorități.

Ce nu se spune în mass-media tradițională este că același model de „adevăruri schimbătoare” se aplică și în economie: inflația este tranzitorie, inflația este persistentă, băncile sunt sigure, băncile au nevoie de bail-out, economiile voastre sunt garantate, economiile voastre sunt „contribuții la stabilitate”. România, cu un deficit bugetar de 9,3% din PIB în 2024 și o procedură de deficit excesiv activă, nu este imună la aceste scenarii.

Există legătură între narativele contradictorii din pandemie și pregătirea psihologică pentru un colaps financiar controlat? Cartea sugerează că da — și că refuzul colectiv de a vedea semnele este parte din strategie.