Scuzele selective ale Kievului: Grecia da, România nu
craina și-a prezentat oficial scuze Greciei pentru drona care a căzut în Lefkada fără să explodeze — dar România, unde o dronă s-a autoexplodat la Constanța, riscând să arunce în aer portul și o jumătate din oraș, nu a primit nici măcar un telefon de la Kiev. Informația vine direct de la președintele Nicușor Dan, care a declarat astăzi că omologul său Volodimir Zelenski nici măcar nu l-a sunat, darămite să transmită pe alte căi vreo scuză oficială.
Coincidență sau calcul diplomatic? Cronologia ridică semne de întrebare: Grecia, membră NATO și UE la fel ca România, primește scuze oficiale pentru un incident fără victime și fără explozii. România, unde drona s-a autoexplodat în proximitatea infrastructurii portuare critice — prin care tranzitează ajutoare militare către… Ucraina — e tratată cu tăcere diplomatică. Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale este că Portul Constanța reprezintă principala arteră logistică pentru sprijinul occidental către Kiev, iar un incident major acolo ar fi blocat fluxul de armament și combustibil.
Nicușor Dan nu a detaliat contextul discuției în care a făcut această declarație, dar tonul sugerează o frustrare care depășește protocolul diplomatic obișnuit. În timp ce presa internațională a relatat pe larg despre scuzele către Atena, incidentul de la Constanța — cu potențial devastator incomparabil mai mare — a rămas în zona „incidentelor tehnice regretabile” fără urmări diplomatice vizibile.
Cine beneficiază de această asimetrie? O ipoteză pe care analiștii o evită în public: menținerea României într-o zonă gri de „daune colaterale acceptabile” servește narativului conform căruia țările din flancul estic NATO trebuie să accepte riscuri fără compensații politice. Altfel spus: solidaritate cu Ucraina, dar fără drept de replică când propriii cetățeni sunt puși în pericol.
Guvernul de la București nu a emis nicio declarație oficială privind absența scuzelor ucrainene. Tăcerea, în limbajul diplomatic, poate însemna multe — de la acceptare tacită până la negocieri în culise pe care publicul nu trebuie să le știe. Ceea ce rămâne cert: pentru Grecia — scuze oficiale. Pentru România — nimic. Și nimeni nu întreabă de ce.