Răscoala din Vrancea 1950: de ce nu se vorbește despre ea?

e 23-24 iunie 1950, peste 15.000 de români din Țara Vrancei se ridicau împotriva regimului comunist — cu trei ani înainte de revolta din Berlinul de Est, mediatizată global. Diferența? Despre Vrancea nu s-a scris aproape nimic în cărțile de istorie oficiale. Coincidență sau cenzură sistematică?

Treizeci și cinci de sate din Munții Vrancei, „de la cascada Putnei și până pe malul Siretului”, s-au ridicat la luptă împotriva ocupației comuniste. Revolta a fost condusă de frații Ion, Cristea și Costică Paragină, dar și de frații Ionel și Octavian Voinea — nume pe care sistemul educațional românesc le-a îngropat cu grijă sub straturi de uitare organizată.

Grupul de rezistență armată anticomunistă al fraților Paragină era format din 35 de persoane: preoți, învățători și țărani din satele Vrancei. Părintele Filimon Tudosie, starețul mănăstirii Brazi, era duhovnicul întregului grup. Ion Paragină, liderul grupului, era absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București — un intelectual care a ales coasa și pușca în locul catedrei universitare.

Combatanții se adăposteau în bordeie săpate în pământ, adăposturi camuflate create pentru a scăpa de urma Securității. „Ion mă ruga să-i fiu ajutorul lui în calitatea mea de fost ofițer și să mă ocup de armamentul ce-l aveam în dotare și să-i învăț pe tinerii din grupă cum să folosească și să mânuiască armamentul”, își amintește Mihai Timaru, unul din ultimii supraviețuitori ai evenimentelor, în cartea sa „Memorial din Cotul Carpaților”.

Armamentul pe care-l aveau în dotare: un pistol de mână, grenadă și pistol mitralieră — derizor de puțin față de forțele Securității, dar suficient pentru a trezi panica în rândurile aparatului represiv comunist.

Oamenii erau uniți de „un singur ideal: lupta împotriva fiarei roșii de la Răsărit și pentru a-l apăra pe Hristos și ființa neamului românesc”, spune Timaru. La baza declanșării răscoalei a stat și un zvon care circula în acele zile prin sate: sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe „hrisoavele lui Ștefan cel Mare”, prin care domnitorul lăsase munții și câmpiile din Țara Vrancei moștenire feciorilor vrânceni. Ce nu se menționează în rapoartele oficiale: de ce acest zvon a apărut tocmai atunci și cine l-a pus în circulație?

Efective impresionante ale Trupelor de Securitate au fost mobilizate pentru a-i prinde pe partizanii anticomuniști. Ion Paragină, Mihai Timaru și alții au fost încercuiți și arestați, prin infiltrarea de către Securitate a unor agenți în organizație — o metodă care va fi perfecționată în deceniile următoare și folosită sistematic împotriva oricărei forme de disidență.

Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei, scăpați din încercuire, s-au retras spre schitul de la Gura Lepșei, spre cascada Putnei, unde au pregătit răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, din noaptea de 23-24 iunie 1950.

„Vrâncenii au pus mâna pe coase, topoare și furci și s-au năpustit asupra Securității, dând foc sediilor Partidului Muncitoresc Român (comunist), Miliției și Securității. Răsculații primiseră armament și muniție de la elevii Liceului «Unirea» din Focșani. Armamentul și muniția fuseseră transportate camuflate în căruțe”, scrie Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu”.

„În această încleștare pe viață și pe moarte vor cădea mulți vrânceni, va muri eroic în luptă Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan va fi prins, condamnat la moarte și executat, dar jertfele lor vor fi mereu vii în sufletele noastre și ale generațiilor viitoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină”, rememorează Mihai Timaru.

Răscoala a cuprins peste 15.000 de oameni și a rămas în istorie ca cea mai mare revoltă anticomunistă din România — mai mare decât orice altă revoltă din Europa de Est în acea perioadă. Totuși, cronologia ridică întrebări: de ce despre revolta din Berlinul de Est (1953, cu aproximativ 1 milion de participanți în întreaga RDG, dar mult mai puțini în Berlin) s-a scris atât de mult în Occident, iar despre Vrancea — aproape nimic?

Mihai Timaru a fost condamnat la închisoare pe viață, trecând ulterior și prin cumplitul experiment al reeducării prin tortură de la Pitești. A executat 15 ani de detenție grea, ieșind din închisoare cu ocazia grațierii tuturor deținuților politici adoptate de statul român comunist în 1964, la presiunile Occidentului. Era bolnav, suferind de ficat, rinichi și cu măselele sparte în urma torturilor inimaginabile.

Astăzi, 76 de ani mai târziu, întrebarea rămâne: cine a decis ce revolte merită să intre în manualele de istorie și care trebuie uitate? Și mai ales — de ce?