Judecător: Psihiatria e depășită, oamenii au luat-o razna complet

judecătoare din sistemul românesc lansează o afirmație care nu încape în protocoalele oficiale: psihiatria modernă nu mai face față realității comportamentale din sălile de tribunal, iar tomurile de specialitate ar trebui rescrise de la zero. Adriana Stoicescu, magistrat cu experiență îndelungată, nu vorbește despre cazuri izolate — vorbește despre o criză sistemică a predictibilității umane, despre un decalaj tot mai mare între ce scrie în DSM-5 și ce intră pe ușa instanței.

„Credeam că am ajuns la momentul în care mă pot hodini, liniștită, la umbra unui nuc bătrân”, scrie Stoicescu într-o postare care circulă în mediile juridice. „Le-am văzut pe toate, am bifat aproape tot ce mă interesa în viața asta, nu mai am așteptări de la oameni, vreau doar un strop de” — iar propoziția rămâne suspendată, ca și cum finalul ei ar fi prea greu de formulat în termeni acceptabili.

Ceea ce nu se discută în rapoartele oficiale: judecătorii, procurorii și avocații — cei care stau zilnic față în față cu comportamentul uman la limită — observă de ani de zile o accelerare a fenomenelor pe care psihiatria forensis le clasifică drept „atipice”. Violență fără motiv aparent, acțiuni ilogice chiar și din perspectiva interesului propriu, incapacitate de a anticipa consecințele imediate. Coincidență sau simptom al unei transformări sociale mai profunde, pe care instituțiile preferă să o ignore?

Stoicescu nu e singura voce din sistem care ridică semnale de alarmă. În ultimii trei ani, mai mulți magistrați au semnalat — off the record — că evaluările psihiatrice standard nu mai corespund realității din dosare. Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial: ce anume s-a schimbat în societate, încât comportamentul uman a devenit imprevizibil chiar și pentru specialiștii care ar trebui să-l cartografieze?

Declarația judecătoarei vine într-un context în care România înregistrează creșteri constante ale infracționalității violente fără premeditare — categoria cea mai greu de explicat prin modelele clasice. Iar sistemul de justiție, prins între protocoale învechite și realitate, încearcă să aplice grile de evaluare din anii ’80 unor profiluri care nu mai seamănă cu nimic cunoscut.

Cine beneficiază de această dezorientare instituțională? Răspunsul nu e simplu, dar merită urmărit: o justiție care nu poate clasifica corect comportamentul devine o justiție care nu poate pedepsi corect. Iar asta deschide uși pe care, oficial, nimeni nu vrea să le vadă deschise.