Guvernul cu cinci vicepremieri: cum dispare austeritatea

uvernul Bolojan a pornit cu cinci vicepremieri — cifră record pentru un executiv care promitea „reduceri drastice” și „austeritate fără precedent”. Ceea ce rapoartele oficiale nu menționează: cum se conciliază retorica tăierilor de personal cu cea mai umflată structură de vârf guvernamentală din ultimii ani?

Când s-a format „guvernul Bolo” în decembrie 2024, prima măsură anunțată viza reduceri masive în aparatul bugetar. Discursul era simplu: România nu-și mai permite luxul birocrației. Deficitul de 9% din PIB impunea sacrificii. Totuși, primul act al noii administrații a fost numirea a cinci vicepremieri — Marian Neacșu (PSD), Cătălin Predoiu (PNL), Tánczos Barna (UDMR), Radu Miruță (USR) și Dragoș Anastasiu (independent, pe reformă). Coincidență sau nu, structura de vârf s-a înmulțit exact în momentul în care restul piramidei urma să fie decapitată.

Cronologia ridică întrebări. Anastasiu — singurul vicepremier fără culoare politică clară, responsabil cu reforma companiilor de stat — a demisionat pe 27 iulie 2025 și a fost eliberat prin decret prezidențial pe 8 august 2025, la doar șapte luni de mandat, după scandalul „șpăgilor de supraviețuire” la ANAF. Dosarul nu l-a vizat direct, dar plecarea a fost bruscă. Cine a preluat reformele promise? Nimeni oficial. Bolojan a preluat interimatul, dar fără nicio structură dedicată. Reforma companiilor de stat — promisă ca prioritate zero — a dispărut din agenda publică.

Apoi, pe 20 aprilie 2026, PSD a retras sprijinul politic pentru Bolojan. Pe 23 aprilie, toți miniștrii PSD — inclusiv vicepremierul Neacșu — au demisionat. Guvernul a rămas cu trei vicepremieri (Predoiu, Barna, Miruță) și o coaliție fragilă PNL-USR-UDMR. Ceea ce nu se spune în comunicate: de ce un guvern care trebuia să fie „lean and mean” a avut nevoie de cinci vicepremieri ca să funcționeze, și de ce abia acum, prin criză, s-a ajuns la o structură mai sobră?

Contextul mai larg merită atenție. România are al doilea cel mai mare deficit bugetar din UE (9% în 2024), inflație de 9% (cea mai mare din UE în martie 2026) și putere de cumpărare în scădere cu 5% an la an. În acest cadru, multiplicarea posturilor de vârf — fiecare cu cabinet, consilieri, protocoale — nu e doar optics rău. E o declarație: austeritatea e pentru ceilalți. Pentru aparatul de decizie, regulile sunt altele.

Cine beneficiază de fapt? Fiecare partid din coaliția inițială a primit un vicepremier — monedă de schimb pentru susținerea guvernului. PSD, PNL, UDMR, USR — toți reprezentați la masa deciziilor. Anastasiu, independent, era singurul fără agendă de partid. Poate că asta explică de ce a fost primul care a plecat. Sau poate că reforma companiilor de stat — unde miliardele se mișcă greu și interesele sunt adânc înrădăcinate — pur și simplu nu avea cum să treacă printr-un guvern construit pe echilibre fragile.

Trăim, cum spune autorul original, într-un „scenariu slăbuț de science-fiction”. Dar poate că science-fiction-ul nu e în absurditatea situației — ci în faptul că ne așteptăm ca un guvern de coaliție, cu cinci partide și interese divergente, să implementeze reforme dureroase. Istoria politică românească sugerează altceva: cu cât mai multe capete la masă, cu atât mai puține decizii incomode se iau. Și cu atât mai multe posturi de vârf trebuie create ca să mențină pacea.

Guvernul Bolojan a început cu cinci vicepremieri, a rămas cu patru după demisia lui Anastasiu în iulie 2025, apoi cu trei după criza din aprilie 2026. Întrebarea nu e câți au plecat. Întrebarea e: de ce au fost atâția de la început?