Fonduri UE: de la 79 miliarde promisiuni la 7,5 miliarde returnați

imp de aproape două decenii, România a returnat la bugetul Uniunii Europene sume care depășesc 7,5 miliarde de euro — bani neabsorbiți, penalități și corecții financiare care au transformat visul integrării europene într-un exercițiu contabil de proporții. Ceea ce oficialii prezintă drept „dificultăți de absorbție” ascunde, în realitate, un sistem birocratic care a funcționat mai degrabă ca frână decât ca accelerator al dezvoltării.

Cifrele vorbesc de la sine: din cele 79 de miliarde de euro promise României prin diverse programe europene post-aderare, o parte substanțială nu a ajuns niciodată în economie. În schimb, controlorii români — aceiași birocrați care ar fi trebuit să faciliteze accesarea fondurilor — au excelat la un singur capitol: identificarea neregulilor și returnarea banilor la Bruxelles. Suma de 7,5 miliarde include atât fonduri neabsorbite, cât și penalități care, în unele cazuri, au dublat pierderile inițiale.

Paradoxul e savuros: în timp ce România se luptă cu un deficit bugetar de peste 9% din PIB și taie salarii în sectorul public, miliardele de euro destinate investițiilor s-au întors acasă, la Bruxelles, pentru a fi realocate altor state membre. Coincidență sau nu, aceleași structuri care au eșuat în absorbție continuă să existe, cu aceleași persoane pe funcții cheie, fără ca nimeni să pună întrebarea evidentă: cui folosește, de fapt, acest sistem?

Contextul devine și mai interesant dacă privim cronologia: România a aderat la UE în 2007 cu promisiunea că fondurile europene vor transforma țara. Aproape două decenii mai târziu, țări ca Polonia sau Cehia au absorbit peste 80% din alocări, în timp ce România rămâne la coada clasamentului. Explicația oficială — „capacitate administrativă slabă” — sună mai degrabă a scuză decât a diagnostic real.

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale e că fiecare euro returnat înseamnă un proiect nerealizat, un drum neconstruit, o școală nerenovată. Dar înseamnă și altceva: menținerea unui status quo în care beneficiarii reali nu sunt cetățenii, ci intermediarii — firmele de consultanță, avocații specializați în fonduri europene, auditorii care validează sau invalidează proiecte. Un ecosistem întreg trăiește din complexitatea sistemului, nu din simplificarea lui.

Iar acum, cu PNRR-ul — Planul Național de Redresare și Reziliență — România riscă să repete aceeași poveste. Din cele 28,5 miliarde de euro alocate, absorbția reală rămâne sub așteptări, în timp ce Guvernul Bolojan se zbate să îndeplinească jaloanele impuse de Bruxelles. Întrebarea pe care nimeni nu o pune cu voce tare e simplă: dacă în 20 de ani nu am reușit să absorbit eficient fonduri europene, ce ne face să credem că de data asta va fi diferit?

Cronologia ridică semne de întrebare. Cine beneficiază de fapt de acest eșec sistemic? Răspunsul nu e unul simplu, dar merită investigat dincolo de comunicatele de presă oficiale.