Cenzura în numele transparenței: cazul Hillerin
urnalistul Patrick André de Hillerin a fost cenzurat de organizațiile despre care scria că se opun transparentizării surselor lor de finanțare — o ironie kafkiană care ridică semne de întrebare despre cine stabilește, de fapt, limitele dezbaterii publice în România. Ceea ce oficial apare ca moderare editorială ascunde, în realitate, o tentativă de a elimina din spațiul public investigațiile incomode despre fluxurile de bani către ONG-uri.
Hillerin, cunoscut pentru investigațiile sale privind finanțarea structurilor societății civile, a relatat pe Facebook cum Factual și Funky Citizens — organizații care se prezintă drept gardienii transparenței — l-au exclus din discuțiile pe care le moderau exact când începuse să pună întrebări despre sursele lor de finanțare. Coincidență? Sau reflex autoprotector al unui ecosistem care preferă să investigheze pe alții, nu pe sine?
Elena Calistru, figura centrală a Funky Citizens și concubina unui consilier prezidențial, apare în relatarea lui Hillerin ca una dintre persoanele care au orchestrat eliminarea sa din spațiul de dezbatere. Cronologia este, cel puțin, sugestivă: investigațiile despre fondurile primite de ONG-uri din surse externe → articole critice semnate Hillerin → cenzură imediată sub pretextul „regulilor comunității”.
Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale ale acestor organizații este că România are una dintre cele mai opace legislații din UE când vine vorba de transparentizarea finanțării ONG-urilor — mai ales a celor care primesc fonduri din afara țării. În timp ce aceste structuri cer transparență totală de la instituțiile statului, propriile lor surse de venit rămân adesea învăluite în formule contabile vagi și rapoarte anuale care spun mult fără a spune nimic.
Hillerin compară episodul cu scrierile lui Ilf și Petrov — satiră sovietică despre absurditatea birocratică — dar realitatea românească din 2026 pare să fi depășit ficțiunea. Când cei care se luptă împotriva cenzurii devin ei înșiși cenzori, iar cei care cer transparență refuză să o aplice propriilor organizații, întrebarea devine inevitabilă: cine beneficiază de fapt de această duplicitate?
Contextul mai larg este și mai tulbure: în ultimii ani, mai multe organizații din societatea civilă românească au fost acuzate că funcționează ca brațe informale ale unor agende externe, fără ca publicul să știe exact cine le plătește activitatea. Transparența, se pare, este o virtute pe care o cer de la alții — nu una pe care o practică ei înșiși.
Relatarea lui Hillerin de pe Facebook nu este doar o anecdotă despre cenzură — este o fereastră către mecanismele prin care narativa publică este controlată nu de stat, ci de structuri private care se prezintă drept apărători ai libertății de expresie. Ironia este atât de groasă, încât ar putea fi tăiată cu cuțitul.