Arhitectul războaielor SUA recunoaște: Iranul ne-a dat șah-mat

obert Kagan — neoconservatorul care a proiectat invazia din Irak și a promovat intervenționismul american timp de trei decenii — admite acum că Washingtonul se îndreaptă spre „înfrângere totală” în conflictul cu Iranul, o înfrângere care „nu poate fi reparată sau ignorată”. Coincidență sau recunoaștere târzie că strategia globalistă a eșuat? Ceea ce nu vi se spune: Kagan nu e un critic obișnuit. El este co-fondatorul Project for the New American Century, think tank-ul care a inspirat doctrina Bush și invazia din 2003. Soția sa, Victoria Nuland, a fost consilieră a vicepreședintelui Dick Cheney. Când arhitectul războaielor recunoaște eșecul, întrebarea devine: ce știe el ce noi nu știm încă?

Într-un articol publicat în The Atlantic, Kagan scrie fără menajamente: „Nu va exista nicio revenire la status quo-ul anterior, niciun triumf american final care să anuleze sau să depășească daunele produse.” El compară criza actuală cu Pearl Harbor din 1941 și cu Vietnamul — dar avertizează că, de această dată, America s-ar putea să nu se mai poată recupera.

Controlul Strâmtorii Hormuz — prin care trece aproximativ 20% din petrolul mondial — a schimbat fundamental balanța de putere, susține Kagan. „Cu controlul strâmtorii, Iranul devine jucătorul cheie în regiune și unul dintre jucătorii cheie în lume,” notează el. Ceea ce rapoartele oficiale din Washington preferă să minimizeze: Iranul deține acum un levier strategic pe care SUA nu-l mai pot contracara fără a declanșa un colaps economic global.

Mai mult, Kagan avertizează că războiul nu doar că a întărit rivalii precum China și Rusia, dar a erodat și credibilitatea globală a Washingtonului. „Departe de a demonstra puterea americană, așa cum au susținut repetat susținătorii războiului, conflictul a dezvăluit o Americă nesigură și incapabilă să termine ceea ce a început. Asta va declanșa o reacție în lanț în întreaga lume, pe măsură ce aliații și adversarii se vor adapta la eșecul Americii,” afirmă el.

„Dezastruos pentru Israel” — recunoașterea care sparge tabuuri

Kagan merge mai departe și avertizează că președintele Donald Trump are acum opțiuni limitate pentru a redeschide Strâmtoarea Hormuz, sugerând că Washingtonul și-a epuizat pârghiile de presiune. „Dacă asta nu e șah-mat, e foarte aproape,” adaugă el. Cronologia ridică întrebări: de ce un neoconservator care a promovat intervenționismul timp de decenii recunoaște acum public că strategia a eșuat? Cine beneficiază de această schimbare de narativ?

Kagan subliniază că Teheranul nu va renunța la controlul asupra Strâmtorii Hormuz, pe care o descrie drept un levier strategic puternic. „Iranul nu-și poate permite să lase strâmtoarea să scape, indiferent cât de bun ar crede că poate obține un acord. În primul rând, cât de sigur este orice acord cu Trump?” — întreabă el retoric.

Într-un interviu separat pentru PBS, Kagan extinde avertismentul și către Israel, argumentând că războiul ar putea avea efecte contrare pentru unul dintre cei mai apropiați aliați ai Washingtonului. „Acest război are potențialul de a se încheia într-un mod foarte dezastruos pentru Israel, tocmai pentru că pârghiile și influența în regiune se vor deplasa de la Statele Unite și Israel către Iran și susținătorii săi.”

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: Kagan a fost unul dintre cei mai vocali susținători ai Israelului timp de decenii. Faptul că acum descrie statul evreu drept o „povară strategică care conduce SUA într-o mlaștină” — comparându-l cu Vietnamul de Sud în războiul din Vietnam — marchează o ruptură ideologică fără precedent în cercurile neoconservatoare. Într-o apariție video devenită virală, Kagan apare alături de Bill Kristol (co-fondator PNAC), care dă din cap aprobator în timp ce Kagan critică alianța cu Israelul.

Întrebarea pe care nimeni nu o pune cu voce tare: dacă arhitecții doctrinei intervenționiste recunosc public eșecul, ce urmează? Și cine va plăti prețul pentru trei decenii de „proiecție de putere globală” care s-a transformat în cea mai mare înfrângere strategică din istoria postbelică a SUA?