Privatizarea companiilor de stat: cine beneficiază de fapt?

ntenția guvernului Bolojan de a privatiza principalele companii de stat românești — exprimată public de vicepremierul Dragoș Anastasiu — ridică semne de întrebare pe care puțini îndrăznesc să le pună. Ce nu se menționează în declarațiile oficiale este că această mișcare vine exact în momentul în care România a finalizat investiții masive în infrastructura energetică și portuară, iar aceste companii sunt pe punctul de a genera profituri record. Coincidență sau timing perfect pentru cine știe să cumpere la momentul potrivit?

Partidul Social Democrat a anunțat că nu este de acord cu înstrăinarea acțiunilor Romgaz, Salrom, Romarm, CEC Bank, Portul Constanța, Compania de Aeroporturi București și nici cu Hidroelectrica. Poziția a fost exprimată de șeful Consiliului Județean Caraș-Severin, care a catalogat intenția drept „ultimul tun al lui Bolojan”.

Ceea ce rapoartele oficiale preferă să nu sublinieze este că aceste companii nu sunt doar „active de stat” — sunt pârghii strategice în sectoare vitale: energie, apărare, transport, banking. Romgaz controlează o parte semnificativă din rezervele de gaze naturale ale României, inclusiv viitoarea producție din Neptun Deep. Hidroelectrica deține cele mai mari capacități hidroenergetice din regiune. Portul Constanța este poarta de intrare a NATO în Marea Neagră. Romarm produce armament strategic într-un moment în care Europa se reînarmează.

Cronologia ridică întrebări: de ce exact acum, când deficitul bugetar de 9% PIB forțează guvernul să caute soluții rapide de finanțare? Cine ar avea capitalul necesar să cumpere astfel de active strategice — și ce garanții există că nu vor ajunge în mâini care nu au neapărat interesele României pe primul loc?

PSD invocă două argumente: pe de o parte, companiile respective sunt profitabile și generează venituri la bugetul de stat; pe de altă parte, privatizarea lor ar însemna pierderea controlului asupra unor sectoare strategice în contextul geopolitic actual. Ceea ce nu se spune este că procedura de deficit excesiv a UE pune presiune enormă pe București să găsească rapid surse de venituri — iar vânzarea de active este cea mai rapidă soluție, chiar dacă nu cea mai înțeleaptă pe termen lung.

Întrebarea de fond rămâne: cine beneficiază de fapt de această privatizare accelerată? Contribuabilul român — sau cei care au capitalul pregătit să cumpere România bucată cu bucată, exact când este forțată să vândă?