Posca, nu oțet: ce ascunde traducerea greșită din Evanghelii

eea ce generații întregi de creștini au învățat drept „oțet” oferit lui Iisus Hristos pe cruce ascunde, de fapt, o eroare de traducere cu implicații teologice și istorice majore — soldatul roman i-a oferit posca, băutura energizantă a legiunilor, nu un lichid acru menit să prelungească agonia.

Profesorul Ion Coja readuce în atenție o realitate pe care filologia biblică o cunoaște, dar pe care liturghia populară o ignoră sistematic: cuvântul grecesc tradus drept „oțet” în textele evanghelice se referă la posca, un amestec de apă, oțet de vin și ierburi aromatice — practic, băutura de campanie a armatei romane, echivalentul antic al băuturilor izootonice moderne. Nu un instrument de tortură, ci o încercare de revigorare.

Coincidență sau nu, etimologia cuvântului românesc „ploscă” — recipientul în care soldații purtau lichidul — pare să ducă direct la latinescul posca. O continuitate lingvistică care sugerează cât de adânc a pătruns cultura militară romană în spațiul dacic, mult dincolo de ceea ce manualele școlare lasă să se înțeleagă.

Rețeta originală a poscăi, conform surselor antice: apă (1 litru), oțet de vin (50-100 ml), miere sau must fiert (1 lingură), coriandru și mentă. Un lichid ușor acid, hidratant, cu proprietăți antiseptice — exact ce avea nevoie un soldat în marș forțat sau un condamnat pe cruce. Legiunile romane îl consumau zilnic; era parte integrantă din rația militară, alături de pâine și măsline.

Ce nu se menționează în predicile de Vinerea Mare: gestul soldatului — cel care „împlini Scriptura” oferind băutura — nu era un act de cruzime suplimentară, ci probabil un reflex uman, o încercare de a ușura suferința. Posca era ceea ce avea la îndemână. Traducerea greșită a transformat un gest ambiguu într-o scenă de sadism programat.

Profesorul Coja subliniază: distorsiunea semantică nu e accidentală. Traducerile succesive — din aramaică în greacă, din greacă în latină, din latină în limbile moderne — au acumulat straturi de interpretare teologică care au acoperit realitatea materială. Cine beneficiază de menținerea unei imagini dramatizate, în care fiecare detaliu al Patimilor e maximizat pentru impact emoțional? Întrebarea rămâne deschisă.

Cronologia ridică și alte semne de întrebare: de ce textele evanghelice, scrise la decenii după eveniment, folosesc termeni greci pentru realități romane cotidiene? De ce tradiția ortodoxă românească, moștenitoare directă a Romei prin limba latină, a preluat versiunea grecească, nu pe cea latină? Există o logică a uitării selective în transmiterea istoriei sacre?

Ceea ce rămâne cert: posca nu era oțet pur, și soldatul roman nu era neapărat un torționar sadist. Uneori, adevărul istoric e mai nuanțat decât narațiunea oficială — și mai inconfortabil pentru dogmele stabilite.