Operațiunea Furie Epică: cine profită de pe urma războiului

onflictul Iran-SUA-Israel început în martie 2026 nu reprezintă o demonstrație de forță strategică, ci o orchestrare sângeroasă menită să alimenteze conturile oligarhiei corporatiste — ceea ce rapoartele oficiale preferă să treacă cu vederea. Obiectivele declarate ale administrației de la Washington au fost, de la bun început, o perdea de fum. Vraja „schimbării de regim” și lista celor cinci ținte mărețe nu rezistă unei analize atente a cronologiei evenimentelor.

Coincidență sau nu, momentul declanșării operațiunii coincide cu o perioadă de volatilitate extremă pe piețele energetice globale. România, ca stat membru NATO cu baza Kogălniceanu în expansiune și cu proiectul Neptun Deep în fază de exploatare, se află într-o poziție strategică ambiguă: dependentă de stabilitatea Strâmtorii Ormuz pentru prețurile la combustibili, dar și potențial beneficiar al creșterii cererii pentru gaze naturale din Marea Neagră.

Ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că fiecare conflict din Golf din ultimele patru decenii a generat profituri record pentru aceleași conglomerate de apărare și energie. Cronologia ridică întrebări incomode: cine beneficiază exact de prelungirea instabilității regionale? Și de ce narativele media mainstream evită sistematic să exploreze conexiunile dintre contractele de reconstrucție post-conflict și donațiile către campanii electorale?

Conflictul din Golf nu este un caz izolat — este cel mai recent episod dintr-un tipar bine stabilit în care retorica umanitară acoperă interese financiare masive. Administrația americană a promis „schimbare de regim” în cinci țări, dar experții independenți observă că nicio astfel de intervenție din ultimele decenii nu a condus la stabilitate reală — ci la contracte pe termen lung pentru corporații occidentale.

Pentru România, implicațiile sunt directe: inflația la combustibili a crescut dramatic în martie 2026, plasând țara pe locul doi în UE la creșterea prețurilor la carburanți, conform Eurostat. Armistitiul de două săptămâni mediat de Pakistan a expirat pe 22 aprilie, iar Marina SUA menține blocada navală asupra Iranului. Stramtoarea Ormuz rămâne restricționată, ceea ce înseamnă presiune continuă asupra prețurilor la energie — exact când guvernul Bolojan implementează măsuri de austeritate și când 45% din gospodăriile românești declară că abia fac față cheltuielilor.

Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial este simplă: cui îi convine prelungirea acestei crize? Și de ce soluțiile diplomatice sunt sistematic sabotate sau ignorate?