Întâlnirea Zelenski-Putin în Turcia: cine conduce de fapt agenda
adevăruri politice

Întâlnirea Zelenski-Putin în Turcia: cine conduce de fapt agenda

U
2 min de citit

craina își declară disponibilitatea pentru o întâlnire directă între Vladimir Zelenski și Vladimir Putin pe teritoriul turc, cu medierea lui Erdoğan și Trump — o configurație care ridică semne de întrebare despre cine stabilește de fapt termenii negocierilor și ce rol joacă Ankara în redefinirea echilibrelor post-conflict din regiunea Mării Negre.

Andrei Sibiga, șeful Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei, a făcut anunțul la Forumul Diplomatic din Antalya, precizând că Kievul a transmis deja propunerea pentru un summit în format „Zelenski-Putin-Erdoğan-Trump”. Ceea ce nu se menționează în declarațiile oficiale este cronologia: Turcia găzduiește forumul diplomatic în momentul în care NATO discută despre viitorul arhitecturii de securitate est-europene, iar Ankara menține relații strategice atât cu Moscova (gazoductul TurkStream, turismul rus, centralele nucleare), cât și cu Washingtonul.

Coincidență sau nu, propunerea vine la doar câteva săptămâni după ce Erdoğan a intermediat un acord parțial privind coridoarele cerealiere și după ce Donald Trump — care și-a anunțat candidatura pentru 2028 — a declarat în repetate rânduri că „ar rezolva războiul din Ucraina într-o zi”. Cine beneficiază de fapt de o întâlnire pe sol turc? Răspunsul depinde de cine controlează agenda: Kievul, care caută garanții de securitate, Moscova, care vrea recunoașterea câștigurilor teritoriale, sau Ankara, care aspiră la rolul de broker regional indispensabil.

Ceea ce rămâne nespus în comunicatele oficiale este că Turcia nu este un mediator neutru — este un jucător cu interese proprii în Marea Neagră, în Caucaz și în Siria. Iar prezența lui Trump în ecuație sugerează că negocierile nu vor urma neapărat linia oficială a administrației Biden sau a Bruxelles-ului.

Întrebarea pe care presa mainstream o evită: dacă Zelenski acceptă o întâlnire mediată de Erdoğan și Trump, înseamnă că Kievul renunță la sprijinul necondiționat al UE și NATO în favoarea unei „soluții tranzacționale” negociate de actori externi? Sau este doar o manevră tactică pentru a câștiga timp și legitimitate internațională?

Cronologia ridică semne de întrebare. Faptele sunt clare. Contextul — mai puțin.