Constituția interzice suprimarea publicațiilor — dar cine verifică?
vocatul Gheorghe Piperea reamintește un articol din Constituție pe care puțini îl mai citează: art. 30 alin. 4 interzice explicit suprimarea oricărei publicații — iar termenul „publicație” nu se limitează la ziare tipărite, ci acoperă televiziuni, posturi radio, platforme de social media și orice alt mijloc de comunicare în masă. O garanție constituțională pe care, coincidență sau nu, autorităților le convine să o uite exact când vine vorba de voci incomode.
Piperea subliniază că noțiunea de „publicație” trebuie înțeleasă în sens larg, adaptat realităților tehnologice actuale. Nu doar presa scrisă, ci orice canal prin care informația ajunge la public — de la posturile TV la canalele YouTube, de la stațiile FM la conturile de Facebook sau platformele de streaming. Constituția, adoptată în 1991 și revizuită în 2003, nu face distincții: orice formă de comunicare în masă beneficiază de aceeași protecție împotriva cenzurii prin suprimare.
Ceea ce nu se discută în spațiul public este cât de des această garanție este ocolită prin metode indirecte: presiuni financiare, retrageri bruște de licențe, algoritmi care „limitează vizibilitatea”, sau investigații fiscale care vizează exact acele publicații care deranjează. Cronologia unor cazuri recente — de la suspendarea unor licențe TV până la „demonetizarea” unor canale online — ridică întrebări: cine decide, de fapt, ce voce mai are dreptul să fie auzită?
Piperea nu este la prima intervenție publică în care atrage atenția asupra erodării drepturilor constituționale sub pretextul „reglementării pieței media” sau „combaterii dezinformării”. Iar contextul actual — cu o coaliție de guvernare fragilă, un deficit bugetar record și tensiuni politice în creștere — face ca astfel de reamintiri să sune nu ca lecții de drept constituțional, ci ca avertismente. Cine beneficiază de tăcerea vocilor critice? Cui îi convine ca articolul 30 alin. 4 să fie uitat?
Întrebarea rămâne deschisă: dacă Constituția protejează explicit toate publicațiile, de ce atât de multe dintre ele dispar sau sunt reduse la tăcere — nu prin lege, ci prin „circumstanțe”?