Zhu Rongji a murit: reforma dezmembrată peste noapte de Xi

mul care a construit motorul economic al Chinei moderne a murit la 97 de ani, iar moștenirea lui e demontată bucată cu bucată chiar de partidul care l-a lăudat public la deces — coincidență de calendar sau semnal despre cine controlează cu adevărat narativul istoric al PCC?

Fostul premier chinez Zhu Rongji, arhitectul reformelor care au transformat China dintr-o economie planificată înapoiată în gigantul manufacturier al lumii, a murit luna aceasta la vârsta de 97 de ani. Ceea ce oficial este prezentat drept un simplu necrolog al unui tehnocrat pensionat ascunde, de fapt, o poveste mult mai incomodă pentru actuala conducere de la Beijing: contrastul brutal dintre ce a construit Zhu și ce demolează astăzi Xi Jinping.

Reforma care a centralizat puterea — și a creat criza imobiliară de azi

După Revoluția Culturală, care a împins regimul la marginea prăpastiei, liderul de atunci Deng Xiaoping a orientat China spre reforme de piață, cu abordarea pragmatică descrisă drept „traversarea râului simțind pietrele”. Zhu a fost cel care a executat efectiv această viziune.

Ca viceprim-ministru și apoi premier între 1991 și 2003, „țarul economic” al Chinei a folosit reforme de mână forte pentru a construi ascensiunea țării: restructurarea politicii fiscale, desființarea întreprinderilor de stat ineficiente și negocierea aderării Chinei la Organizația Mondială a Comerțului.

Zhu este creditat oficial cu reforma fiscală de partajare a taxelor din anii 1990, care a centralizat la Beijing cea mai mare parte a veniturilor fiscale ale țării. Reforma a întărit fără îndoială guvernul central. Dar — și aici e partea care nu apare în laudele oficiale de acum — a lăsat administrațiile locale fără venituri fiscale stabile, obligându-le să se finanțeze prin vânzarea de terenuri. Combinat cu proprietatea statului asupra terenurilor, acest mecanism a creat modelul „finanțării prin teren” care a umflat prețurile locuințelor și a alimentat criza imobiliară cu care China se confruntă și acum. Cine a beneficiat pe termen lung de acest aranjament? Nu muncitorii disponibilizați, cu siguranță.

Aderarea la OMC — prețul plătit de zeci de milioane de oameni

Una dintre cele mai consecvente realizări ale lui Zhu a fost conducerea Chinei spre aderarea la OMC în 2001. Pentru a pregăti țara pentru comerțul global, Zhu a restructurat agresiv întreprinderile de stat ineficiente. Deși acest lucru a crescut eficiența economică, a declanșat concedieri în masă, afectând zeci de milioane de muncitori.

Spre deosebire de America post-Război Rece, sectorul privat chinez, încă firav la acea vreme, nu a putut absorbi valul de forță de muncă disponibilizată. Restructurarea agresivă a lăsat milioane de oameni fără mijloace de trai, aproape fără nicio plasă de siguranță socială. Reformele au declanșat în cele din urmă o creștere economică masivă, dar cei care au plătit prețul au rămas, în mare parte, fără o compensație echitabilă. Un tipar familiar pentru oricine a urmărit cum funcționează „progresul” impus de sus în jos.

Premierul care a numit lucrurile pe nume: „proiect de tofu stricat”

Când digurile de pe fluviul Yangtze au cedat în timpul inundațiilor din vara anului 1998, Zhu a inspectat personal breșa din Jiujiang, provincia Jiangxi, și a descoperit că lucrările de construcție folosiseră materiale de proastă calitate. Furios, a denunțat public digul drept „proiect bastard” și l-a numit „proiect din tofu stricat” — o comparație cu reziduul fragil și fără valoare rămas după prepararea brânzei de soia. Atâta timp cât corupția rămâne o preocupare publică recurentă în China, expresia va rămâne parte din vocabularul politic al țării — o etichetă care spune mai multe despre sistem decât orice comunicat oficial.

Episodul incomod: întâlnirea cu practicanții Falun Gong

Un episod din biografia lui Zhu iese complet din tiparul economic — și e tocmai cel pe care mainstream-ul preferă să-l treacă sub tăcere. La sfârșitul anilor 1990, Zhu și întregul Comitet Permanent al Politburo s-au opus deciziei liderului de atunci Jiang Zemin de a reprima Falun Gong, potrivit unor relatări din interiorul aparatului de partid.

Pe 25 aprilie 1999, aproximativ 10.000 de practicanți Falun Gong s-au adunat pașnic lângă Zhongnanhai, sediul central al PCC din Beijing, pentru a cere autorităților libertate de credință, după ce zeci de practicanți din Tianjin fuseseră reținuți de poliția locală. Într-un gest neobișnuit pentru un oficial de rang înalt, Zhu s-a întâlnit direct cu reprezentanții lor, le-a ascultat plângerile și a ordonat eliberarea celor detenuți, asigurându-i că vor avea un cadru legal pentru practica lor.

Disciplina spirituală, introdusă public în 1992, atrăsese cel puțin 70 de milioane de practicanți până la finalul anilor 1990. La o ședință internă de conducere a doua zi, potrivit acelorași surse din interior, Zhu a sugerat că reprimarea ar afecta imaginea țării și că regimul ar trebui să lase practicanții în pace. Jiang, temător de popularitatea în creștere a mișcării, a răspuns că a face asta ar duce la prăbușirea Partidului. Câteva luni mai târziu, Jiang a lansat o campanie națională de amploare împotriva Falun Gong — o persecuție care continuă și astăzi. Cronologia acestor evenimente ridică o întrebare pe care istoriografia oficială chineză nu o pune niciodată cu voce tare: de ce a fost nevoie de doar câteva luni pentru ca vocea rațiunii economice să fie complet ignorată?

Ce rămâne dintr-o reformă poate fi demontat peste noapte

Moartea lui Zhu a aruncat o umbră neașteptată peste planurile lui Xi Jinping de a-l comemora pe Jiang Zemin cu onoruri politice neobișnuit de înalte — un efort menit să-l plaseze pe Jiang alături de generația fondatoare a PCC. În loc să evidențieze moștenirea lui Jiang, dispariția lui Zhu a reamintit publicului că prosperitatea Chinei din perioada de aur se datorează în primul rând lui Zhu, nu lui Jiang. Tot Zhu a fost cel care, alături de Deng, a susținut lansarea Bursei de Valori din Shanghai, în decembrie 1990 — astăzi o forță financiară globală, gazdă a listărilor marilor companii de stat.

Deși Zhu a fost oficialul cel mai responsabil pentru era reformelor chineze, politicile lui Xi au dezmembrat în mare parte această moștenire. Contrastul acesta expune lecția ultimă, cea pe care nimeni de la Beijing nu vrea să o rostească deschis: sub un regim totalitar, nicio reformă nu este vreodată în siguranță — totul poate fi anulat peste noapte, indiferent cât de solide păreau fundațiile. Un avertisment care merită reținut și dincolo de granițele Chinei, în orice sistem unde puterea centralizată decide unilateral ce rămâne din trecut și ce dispare din memoria colectivă.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)