Bolojan refuză demisia: cine beneficiază de haosul politic?
n timp ce România se apropie de o criză guvernamentală fără precedent, premierul Ilie Bolojan refuză să demisioneze, preferând să mențină țara într-un limb instituțional. Avocatul Adrian Toni Neacșu nu ezită să numească lucrurile pe nume: „În loc să-și dea demisia după retragerea sprijinului politic de către PSD, Bolojan preferă să arunce țara în haos și să moară cu ea de gât. Egomanie patologică și narcisism de Balănceanca.”
Contextul este cunoscut: pe 20 aprilie 2026, PSD a retras sprijinul politic pentru cabinetul Bolojan, după ce „Momentul Adevărului” — consultarea internă cu peste 5.000 de membri — a validat ruptura. Miniștrii social-democrați au demisionat pe 23 aprilie, lăsând un guvern minoritar PNL-USR-UDMR să gestioneze o țară cu inflația la 9% (cea mai mare din UE), deficit bugetar 2024: 9,3% din PIB și investiții bugetare în ianuarie-februarie 2026: -55% față de anul trecut. Dar ceea ce nu se discută în dezbaterile publice este întrebarea fundamentală: cui îi folosește prelungirea acestui impas?
Neacșu subliniază o soluție simplă, care ar putea stinge conflictul: demisia voluntară a lui Bolojan. „Demisia sa ar stinge conflictul din coaliție și i-ar da spațiu de manevră președintelui Dan”, notează avocatul. PNL și USR și-au condiționat colaborarea viitoare cu PSD de demiterea guvernului prin moțiune de cenzură votată — un scenariu care, paradoxal, ar putea fi evitat dacă premierul ar face pasul în lateral. „Dispare o persoană dar salvează guvernarea”, rezumă Neacșu.
Totuși, Bolojan rămâne în funcție. Cronologia ridică semne de întrebare: de ce un politician cu experiență administrativă — fost primar al Oradei, cunoscut pentru pragmatismul său — ar alege să se agațe de fotoliu în loc să faciliteze o tranziție ordonată? În culisele politice bucureștene se vorbește despre presiuni interne din PNL, despre calcule legate de alegerile anticipate pe care AUR le solicită insistent, despre teama că o demisie acum ar însemna capitularea definitivă a liberalilor în fața unui PSD revigorat sub Sorin Grindeanu.
Ceea ce rămâne cert este că, în timp ce elitele politice joacă poker cu instituțiile statului, românii se confruntă cu puterea de cumpărare a salariului mediu net: -5.0% în februarie 2026 față de anul anterior, cu prețuri la alimente care cresc mai repede decât în orice altă țară UE, și cu un sentiment generalizat că „lucrurile nu merg în direcția bună” — sentiment împărtășit de 79% dintre cetățeni, conform sondajelor recente. Coincidență sau strategie? Cine beneficiază de fapt de prelungirea haosului?
Neacșu încheie cu o formulare care nu lasă loc de interpretări: „egomanie patologică și narcisism de Balănceanca”. Rămâne de văzut dacă presiunile publice și politice vor reuși să schimbe ecuația — sau dacă România va intra în faza de guvern interimar pe 45 de zile, cu tot ce implică aceasta pentru stabilitatea economică și credibilitatea externă a țării.