AUR cere controlul statului la infrastructură: ce nu se spune

UR a depus o inițiativă legislativă prin care statul român ar fi obligat să păstreze minimum două treimi din acțiunile companiilor care administrează infrastructura critică — de la energie și transporturi până la telecomunicații și apă. Ceea ce comunicatul oficial nu menționează explicit este că această propunere vine exact în contextul în care România negociază vânzări masive de active strategice către fonduri de investiții occidentale, sub presiunea reducerii deficitului bugetar.

Proiectul AUR stabilește o limită clară: statul trebuie să dețină controlul majoritar — minimum două treimi — în toate entitățile care gestionează infrastructură critică națională. Coincidență sau nu, propunerea vine la doar câteva luni după ce Guvernul Bolojan a discutat „optimizarea portofoliului de stat” — eufemism birocratic pentru privatizări selective ale companiilor profitabile.

Ce nu se spune în rapoartele oficiale: România are un istoric recent de vânzare a activelor strategice la prețuri subevaluate. Petrom (vândut OMV în 2004), Distrigaz Sud (vândut E.ON în 2005), distribuția energiei electrice (fragmentată și vândută către Enel, CEZ, E.ON) — toate au fost prezentate drept „modernizare” și „eficientizare”. Astăzi, facturile la energie sunt printre cele mai mari din regiune, iar profiturile pleacă în străinătate.

Cronologia ridică semne de întrebare: în martie 2026, Ministerul Finanțelor condus de Alexandru Nazare (PNL) a anunțat că evaluează „restructurarea companiilor de stat neperformante”. În aprilie, AUR depune o lege care blochează exact acest tip de manevre. Cine beneficiază de fapt de menținerea status quo-ului? Și cine pierde dacă infrastructura critică rămâne sub control național?

Inițiativa AUR vine și în contextul tensiunilor geopolitice crescute. România găzduiește cea mai mare bază NATO din Europa (Kogălniceanu), iar proiectul Neptun Deep — gaze naturale din Marea Neagră — ar putea transforma țara într-un jucător energetic regional. Dar numai dacă infrastructura de transport și distribuție rămâne sub control românesc. Altfel, resursele sunt extrase local, dar profiturile și controlul strategic pleacă în altă parte.

Proiectul de lege nu specifică încă mecanismele concrete de implementare — cum ar fi renunțarea la achiziții publice deja semnate sau răscumpărarea pachetelor de acțiuni vândute în ultimii 20 de ani. Dar mesajul politic e clar: suveranitatea economică nu e negociabilă. Sau cel puțin, nu ar trebui să fie.