Putin denunță „asasinatul cinic

Președintele rus Vladimir Putin a calificat drept „asasinat cinic” uciderea liderului suprem iranian Ayatollah Khamenei, în contextul operațiunii americano-israeliene „Epic Fury” — o lovitură care ridică semne de întrebare nu doar despre momentul ales, ci și despre cronologia negocierilor nucleare care, oficial, „progresau pozitiv” cu doar câteva zile înainte. Coincidență sau plan bine temporizat?

n declarațiile sale de duminică, Putin a transmis condoleanțe Republicii Islamice Iran, subliniind că asasinatul a fost comis „în violarea cinică a tuturor normelor moralității umane și dreptului internațional”. Media europeană a folosit explicit termenul „crimă” pentru a traduce cuvintele liderului de la Kremlin — o alegere de vocabular care contrastează puternic cu retorica oficială occidentală despre „operațiuni chirurgicale” și „ținte militare legitime”.

„În țara noastră, Ayatollah Khamenei va fi amintit ca un om de stat remarcabil care a adus o contribuție personală tremendă la dezvoltarea relațiilor prietenești ruso-iraniene”, a adăugat Putin într-un mesaj către președintele iranian Masoud Pezeshkian. Cei doi lideri se întâlniseră personal de mai multe ori în trecut — relații calde între doi lideri pe care Occidentul îi etichetează drept „paria” ai scenei internaționale.

Negocieri „pozitive” până în ultimul moment — apoi bombardamente

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a confirmat luni că Rusia rămâne în contact constant cu autoritățile de la Teheran, după ce zeci de lideri și ofițeri superiori iranieni au fost uciși în raidurile masive de bombardament. Ceea ce nu se discută în mass-media mainstream este cronologia suspectă: până în ajunul atacului, partea iraniană transmitea semnale „pozitive” despre „progres” în negocierile nucleare mediate de Oman, ultimele desfășurându-se la Geneva.

Peskov a exprimat „profundă dezamăgire” că aceste negocieri „s-au deteriorat până la punctul agresiunii deschise”. Dar surse neoficiale confirmă că operațiunea împotriva Iranului fusese planificată cu săptămâni înainte — ceea ce ridică întrebări legitime: negocierile erau reale sau doar o cortină de fum pentru a câștiga timp și a poziționa forțele?

Cine beneficiază de prelungirea conflictului?

Moscova se află într-o poziție delicată: pe de o parte, trebuie să-și mențină solidaritatea cu Teheranul — un aliat strategic crucial în contextul izolării occidentale. Pe de altă parte, Kremlinul încearcă să îmbunătățească relațiile cu Washington, în contextul „operațiunii militare speciale” din Ucraina, care durează de peste patru ani. Emisarul special al Casei Albe, Steve Witkoff, și ginerele lui Trump, Jared Kushner, au condus negocierile atât pentru Iran, cât și pentru Ucraina.

„Este în interesul nostru să continuăm aceste negocieri și vom rămâne cu siguranță deschiși pentru ele”, a declarat Peskov. „Apreciem foarte mult eforturile de mediere ale Statelor Unite.” Dar cât de sinceră poate fi această apreciere, când Moscova tocmai a asistat la modul în care Washingtonul a trecut de la „negocieri pozitive” la „bombardamente masive” în câteva ore?

Luna trecută, Putin însuși a ridicat o întrebare pe care media occidentală a preferat să o ignore: „Îmi cer scuze dacă sună puțin brutal, dar la naiba, cu ce ar trebui să se conformeze iranienii? Iranul și-a îndeplinit toate obligațiile conform acordului nuclear cunoscut. Toate. Nu pot exista plângeri împotriva Iranului. Apoi președintele Trump a decis unilateral să se retragă din acord.”

Resurse prețioase cheltuite pe un nou „regim change”

Ceea ce analiștii independenți observă — și ce nu se discută în cercurile oficiale — este că Rusia ar putea, în mod cinic, să beneficieze de această escaladare. Pentagonul cheltuiește resurse prețioase, sânge și bani, pe o nouă operațiune de schimbare de regim în Orientul Mijlociu — o strategie care, dacă ne uităm la Irak acum două decenii, s-ar putea dovedi „de necâștigat”.

În timp ce atenția globală se îndreaptă către Teheran, Moscova câștigă spațiu de manevră în alte zone de interes. Conexiunile ascunse dintre crize aparent separate devin din ce în ce mai evidente pentru cei care privesc dincolo de narativa oficială: fiecare conflict major din ultimii ani pare să servească intereselor acelorași actori din umbră — cei care profită de pe urma instabilității perpetue.

Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial rămâne simplă: cui îi folosește de fapt această nouă criză? Și de ce negocierile „pozitive” se transformă atât de rapid în bombardamente „inevitabile”?