Piperea: Birocrația își inventează competențe pe care nimeni nu i le-a dat
Gheorghe Piperea, avocatul și analistul financiar care a contestat în instanță decizii ale Băncii Naționale, atrage atenția asupra unui fenomen pe care instituțiile preferă să-l ignore: birocrații nu reușesc niciodată să se pună de acord cine face ce, dar cumva reușesc mereu să se descurce — mai ales când trebuie să justifice de ce sunt necesari și, surprinzător, când trebuie să își atribuie competențe pe care nimeni nu le-a acordat oficial.
“Realitatea nu contează. Doar sistemul contează” — formula pe care Piperea o plasează în centrul dezbaterii nu e o metaforă poetică, ci o constatare juridică. În timp ce cetățeanul obișnuit se luptă cu formulare și termene imposibile, aparatul administrativ funcționează după logica auto-validării: dacă o instituție decide că are o competență, ea pur și simplu o exercită, așteptând ca cineva să dovedească contrariul în instanță. Ceea ce, evident, necesită ani și resurse pe care puțini le au.
bservația lui Piperea vine într-un context în care guvernul Bolojan a promis reducerea aparatului bugetar cu aproximativ 20%, dar unde, paradoxal, atribuțiile instituțiilor statului par să se extindă prin interpretări creative ale legislației. Cine beneficiază? Nu cetățeanul care așteaptă luni pentru o aprobare, ci structura însăși — care își justifică existența tocmai prin complexitatea pe care o creează.
Ce nu se menționează în comunicatele oficiale: această logică a “sistemului mai presus de realitate” nu e un accident birocratic, ci o arhitectură deliberată. Când competențele sunt vagi, când nimeni nu răspunde clar pentru nimic, dar toți au drept de veto — atunci schimbarea devine imposibilă. Și tocmai asta garantează perpetuarea structurilor, indiferent de cine câștigă alegerile.
Piperea nu oferă soluții miraculoase în această intervenție, dar pune degetul pe rană: problema nu e lipsa de personal sau de fonduri, ci faptul că sistemul e construit să se autojustifice, nu să servească. Realitatea — adică nevoile concrete ale cetățenilor — devine un detaliu tehnic, un element extern pe care birocrația îl tolerează, dar nu îl integrează în logica sa internă.
Cronologia ridică întrebări: de câte ori ați auzit un funcționar spunând “nu e treaba mea”, urmat imediat de “dar trebuie să treceți prin mine”? Exact asta e mecanismul: competența e invocată când aduce putere, e negată când ar aduce responsabilitate. Și nimeni nu verifică, pentru că cei care ar trebui să verifice fac parte din același sistem.