Gazele din Neptun Deep, depozitate în Ucraina: lecția Tezaurului

În timp ce România se pregătește să exploateze gazele din Marea Neagră prin proiectul Neptun Deep, un acord semnat astăzi între Nicușor Dan și Volodimir Zelenski prevede depozitarea acestor resurse strategice în depozitele subterane ucrainene — exact aceeași logică care, acum un secol, ne-a determinat să trimitem Tezaurul la Moscova „pentru siguranță”. Coincidență sau amnezi colectivă programată?

izita fulger a președintelui ucrainean la București a produs mai mult decât declarații protocolare. Parteneriatul strategic semnat între cei doi lideri este, recunosc chiar analiștii oficiali, „apă de ploaie” — un document fără forță de tratat, fără aprobare parlamentară necesară, cu valoare pur simbolică. Dar în paralel s-a semnat un Acord-Cadru privind cooperarea în sectorul energetic care conține o prevedere explozivă, ascunsă în Punctul 3.

Ce prevede exact Punctul 3 — și ce nu vi se spune despre el

Acordul stabilește că România și Ucraina vor „explora posibilitatea de a utiliza depozitele subterane de gaze ale Ucrainei pentru stocarea gazelor care vin prin Coridorul Vertical, precum și a gazelor provenite din producția viitoare din Marea Neagră în cadrul proiectului Neptun Deep”. În traducere directă: gazul românesc, extras din zăcămintele noastre maritime, va fi depozitat la 2 kilometri sub pământul ucrainean, într-o țară aflată în război activ cu Rusia.

Contextul tehnic pare logic la prima vedere. Proiectul Neptun Deep va genera volume care depășesc cu mult consumul intern românesc în perioadele de vârf de producție. România dispune de o capacitate de stocare de aproximativ 3 miliarde de metri cubi — suficientă pentru nevoile actuale, dar total insuficientă pentru surplusul masiv din Marea Neagră. Ucraina, în schimb, deține cele mai mari depozite subterane de gaz din Europa: peste 30 de miliarde de metri cubi, reprezentând peste 20% din capacitatea totală de stocare a continentului.

Depozitul de la Bilche-Volytsia-Uhersko, al doilea cel mai mare din lume, poate stoca singur peste 17 miliarde de metri cubi. Aceste facilități au fost construite în era sovietică pentru tranzitul masiv de gaz rusesc spre Europa, când Ucraina funcționa ca arteră principală a imperiului energetic moscovit. Acum, ne spune narativa oficială, aceleași structuri vor deservi interesele României și ale UE.

Avantajele strategice — sau cum ni se vinde ideea

Puterea va prezenta acest acord ca pe o victorie a viziunii de mare putere regională. România nu mai este obligată să vândă gazul „la minut” pe piețele internaționale când prețul este scăzut. Îl poate „conserva” în Ucraina, transformându-l într-o rezervă strategică regională. Ucraina primește acces la gaz pentru a-și menține presiunea în sistemul de conducte și pentru consumul intern, înlocuind definitiv orice dependență reziduală de gaz rusesc.

Coridorul Vertical Grecia–Bulgaria–România–Moldova–Ucraina are scopul de a aduce gaz din terminalele de GNL (gaz natural lichefiat) din Grecia și Turcia către nord. Fără capacitate de stocare la capătul coridorului, acest sistem ar fi rigid. Punctul 3 permite ca acest coridor să funcționeze ca o autostradă cu o parcare imensă la destinație, permițând fluxuri constante indiferent de fluctuațiile zilnice de consum.

Mai mult, includerea Ucrainei ca beneficiar și loc de stocare pentru gazul Neptun Deep ar face proiectul mult mai atractiv pentru finanțările europene și americane, fiind văzut ca un proiect de importanță strategică pentru întreg Flancul Estic. Prin depozitarea gazului românesc și a celui lichefiat adus din import în Ucraina, se creează un interes direct al NATO și al UE pentru integritatea teritorială a vestului Ucrainei. Orice atac rusesc asupra acelei zone devine automat un atac asupra securității energetice a Uniunii Europene.

Riscurile pe care nimeni nu vrea să le discute public

Orice analiză onestă trebuie să recunoască faptul că Punctul 3 este un pariu de mare risc. Într-o situație de urgență națională, un guvern de la Kiev ar putea fi tentat să confişte gazul stocat pentru a preveni colapsul propriului sistem. Acordul ar putea încerca să prevină acest lucru prin documente între companii, care includ asigurări internaționale și arbitraje comerciale la Londra sau Viena.

Dar și Tezaurul românesc trimis la ruși în 1916 să fie „în siguranță” avea garanții. Și tot la Moscova se găsește după un secol. „Depozitarea în siguranță” pomenită în textul acordului sună frumos pe hârtie, dar realitatea poate fi cu totul alta.

Ucraina este, să o spunem pe șleau, o țară extrem de problematică din punct de vedere al guvernanței. Corupția endemică, deturnarea dovedită a ajutoarelor de război din Occident, furtul la nivel înalt, o justiție coruptă la extrem — toate acestea fac din Kiev un partener care nu prezintă deloc garanții de încredere pe termen lung. Sfârșitul războiului, indiferent de formă, va accentua problemele deja existente pentru o lungă perioadă de timp.

Își permite România să-și încredințeze o resursă atât de prețioasă unui partener care până mai ieri aproape îi era dușman, cu toate riscurile sus menționate?

Vulnerabilități tehnice și geopolitice

Depozitele de gaz ucrainene sunt situate la adâncimi foarte mari, uneori peste 1-2 kilometri sub pământ, în foste zăcăminte depletate. Sunt aproape imposibil de distrus prin atacuri cu rachete convenționale. Dar chiar dacă gazul este în siguranță sub pământ, accesul la el depinde de stațiile de comprimare de la suprafață. Dacă Rusia distruge nodurile de conexiune de la frontieră, România ar putea avea gazul în „seif”, dar ar pierde „cheia” pentru o perioadă nedeterminată.

Mai există și riscul politic. Dacă vine la putere în Ucraina un regim filo-rus sau pur și simplu unul care nu respectă înțelegerile lui Zelenski, recuperarea gazului devine un proces juridic și tehnic extrem de greoi. Cine garantează continuitatea politică a Kievului pe următorii 10-20 de ani, durata de viață a proiectului Neptun Deep?

Transformare strategică sau repetiția istoriei?

Punctul 3 reprezintă abandonarea politicii „cetății asediate”, unde stocăm doar cât avem în curte, în favoarea unei politici de expansiune strategică. România alege să riște depozitarea în Ucraina pentru a câștiga statutul de arbitru al pieței de gaze din Europa de Est. Este un pas care ne transformă din simplu producător în administrator de sistem regional.

Avantajul major este că avem unde să punem tot gazul din Marea Neagră, devenind astfel independenți energetic și potențial bogați. Riscul major: dacă Ucraina cade sau infrastructura de transport este distrusă, ori dacă vine la putere un regim care nu respectă înțelegerile actuale, recuperarea gazului devine un coșmar juridic și tehnic.

Reacția predictibilă a scenei politice românești

Reacția românilor la Punctul 3 va fi, cel mai probabil, una de polarizare extremă. Nu va exista o cale de mijloc, deoarece acest acord atinge nervul expus al politicii românești: neîncrederea istorică în vecini și în propria noastră clasă politică. Cu Nicușor Dan, Țoiu, Miruță ori Grideanu la butoane, scepticismul este mai mult decât justificat.

Puterea va vinde acest acord ca pe o victorie a viziunii de mare putere regională: „Nu mai suntem o țară mică și temătoare, ci una care folosește resursele pentru a domina piața”. Se vor concentra pe cifre, pe independența față de Rusia și pe sprijinul american și european din spatele proiectului.

Opoziția, mai ales cea suveranist-naționalistă, va folosi cuvinte precum „trădare” sau „inconștiență”. Mesajul lor va fi simplu și eficient emoțional: „Dăm gazul românesc pe mâna altora! În timp ce românii plătesc facturi, gazul nostru stă în seiful lui Zelenski, care ni-l poate închide oricând.” Vor invoca pe bună dreptate disputele istorice — Insula Șerpilor, Canalul Bâstroe, tratamentul minorității românești — pentru a demonstra că Ucraina nu este un partener de încredere pentru un activ atât de prețios.

Publicul larg va reacționa probabil cu scepticism profund. Există o teamă istorică în România legată de pierderea controlului asupra resurselor naționale, acum mai actuală ca oricând. Multor români li se va părea sinucigaș să trimiți gazul într-o zonă de război pentru „siguranță”. S-ar putea ajunge la proteste împotriva înstrăinării resurselor, similar protestelor de acum câțiva ani privind exploatarea gazelor de șist sau a aurului de la Roșia Montană.

Întrebarea fundamentală rămâne: de ce clasa politică actuală repetă exact aceeași logică care ne-a costat Tezaurul acum un secol? Cine beneficiază de fapt de această „soluție” și ce garanții reale — nu declarații protocolare — avem că istoria nu se repetă?