Decarbonizarea forțată: ce nu vi se spune despre OUG energetică

Guvernul Bolojan a aprobat joi o ordonanță de urgență care accelerează eliminarea cărbunelui din mixul energetic românesc — tocmai în momentul în care alternativele reale de producție stabilă sunt încă pe hârtie, iar dependența de import crește discret dar constant. Ceea ce oficial se prezintă drept „modernizare ecologică” ridică întrebări despre cine beneficiază de fapt de această tranziție forțată și de ce calendarul coincide atât de bine cu presiunile Comisiei Europene.

rdonanța introduce măsuri de decarbonizare ca parte a angajamentelor din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), documentul care condiționează accesul la miliardele europene. În termeni practici: România își elimină capacitățile proprii de producție pe cărbune — singura sursă 100% controlabilă și independentă de factori externi — înainte ca proiectele de înlocuire (gaze din Neptun Deep, nuclear de la Cernavodă, regenerabile intermitente) să fie operaționale la scară industrială.

Cronologia ridică semne de întrebare. Neptun Deep, proiectul de exploatare a gazelor din Marea Neagră, promite producție abia din 2027 — și asta în scenariul optimist, fără întârzieri tehnice sau geopolitice. Reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă sunt încă în faza de proiect, cu termene estimate după 2030. Între timp, cărbunele românesc — resursa care a asigurat stabilitatea rețelei în iernile grele și în momentele de criză — dispare din ecuație.

Ce nu se menționează în comunicatele oficiale: eliminarea cărbunelui autohton crește automat dependența de import — fie gaze (inclusiv din surse care trec prin țări cu interese geopolitice proprii), fie energie electrică din rețelele regionale, unde prețurile se stabilesc la bursă și fluctuează dramatic. Cine beneficiază? Traderii de energie, companiile care intermediază importurile, furnizorii externi care vor completa golul lăsat de centralele pe cărbune închise.

Măsura vine într-un context mai larg de presiuni europene pentru conformare rapidă cu agenda verde — presiuni care, coincidență sau nu, par să ignore complet diferențele de dezvoltare economică și capacitate industrială între statele membre. România, cu un deficit bugetar de peste 9% din PIB și cu o rețea energetică care încă necesită investiții masive, este forțată să adopte același calendar de decarbonizare ca Germania sau Franța — țări cu economii de zece ori mai mari și cu alternative deja funcționale.

Guvernul justifică urgența prin necesitatea accesării fondurilor PNRR. Dar întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial sună astfel: ce se întâmplă dacă renunțăm la plasa de siguranță înainte de a avea plasă de înlocuire? Răspunsul îl vom vedea probabil în prima iarnă grea — când prețurile la energie vor exploda, iar explicația oficială va fi „piața liberă” și „factori externi”, nu deciziile luate azi în numele unor jaloane europene.

Ordonanța a fost adoptată fără dezbatere publică extinsă — procedură standard pentru OUG-uri, dar convenabilă atunci când subiectul e sensibil. Opoziția a reacționat previzibil, acuzând „vânzarea suveranității energetice”, dar fără a propune alternative concrete. Coaliția de guvernare susține că măsura e „inevitabilă” și „în beneficiul viitor al țării”. Viitorul va arăta cine avea dreptate — sau mai exact, cine va plăti factura.