De ce plătești scump la pompă: modelul pe care statul îl ascunde

n timp ce românii plătesc benzină la prețuri aproape de media europeană cu salarii de trei ori mai mici, nimeni nu pune întrebarea fundamentală: de ce statul refuză să atingă adevărata cauză a prețurilor — acciza și TVA-ul care transformă fiecare plin într-o taxă mascată? Răspunsul nu se află în criză, ci în modelul fiscal pe care România îl apără cu obstinanță de decenii, un model conceput nu pentru cetățean, ci pentru a menține costurile minime ale capitalului străin.

Lucrurile sunt mai simple decât par, dar mai puțin confortabile de recunoscut oficial. România produce un anumit venit național (PIB). Două întrebări contează: cum fiscalizezi acest venit și cum îl împarți între capital și muncă. Atât fiscalitatea cât și redistribuția sunt gândite în România pentru a fi profitabile investitorilor străini, multinaționalelor, capitalului extern. Celor puternici care extrag profit maximal de aici cu costuri minimale — la costuri minimale intrând atât salariile plătite cât și taxele datorate.

Modelul acesta e vechi și e susținut de BNR, pe logica neoliberală a „avantajului competitiv” al României care ar consta în taxe mici, forță de muncă ieftină, „atragerea investitorilor străini”, retragerea statului din economie. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: acest model anume a dus la inegalitățile din prezent, la o rușinoasă convergență a costului vieții cu media UE, în condițiile în care convergența salariilor este o glumă proastă, la a avea un standard de viață nu departe de vecini care nu fac parte din UE, precum și la migrația devastatoare.

Aceste afirmații sunt ușor de verificat. E suficient să ne uităm pe datele de la Eurostat cum anume gestionează, spre pildă, Cehia sau Polonia cele două aspecte: fiscalitatea și redistribuirea PIB-ului, să vedem diferențele majore față de „modelul românesc”. Dar astfel de comparații rămân în zona tabu a dezbaterii publice.

Când se ajunge la criză, modelul nu se reformează, ci se ranforsează. În deficit, sărăcanul plătește gloaba. Costurile deficitului sunt puse, adică, pe omul de rând, cu taxe noi, impozite crescute, inflație, costuri mărite pentru servicii de bază (asigurări de sănătate), comprimarea unor servicii publice (educație). Pentru capitalul străin, dimpotrivă: și taxele minimale anterioare sunt eliminate. Coincidență sau prioritate strategică?

În criza carburanților, care riscă să devină istorică, tot omul de rând trebuie să suporte mare parte din povara costurilor. Pentru că e „deficit”, statul nu vrea să se atingă de adevărata cauză a prețului exagerat (încă dinainte de criză): acciza plus TVA. Acciza e soluția leneșă a statului de a taxa, de fapt, cetățeanul, în plus față de celelalte taxe și impozite, pentru a evita reformarea cadrului fiscal și impozitarea capitalului străin.

Acciza pe carburanți nu are legătură cu carburanții, ci cu o manieră comodă de a aduce bani la buget. Efectele nocive ale acestui model antisocial de a gândi completarea veniturilor bugetare se văd acum, când guvernul nici nu vrea să se gândească la scăderea accizei și a TVA-ului — așa cum au făcut-o alte țări europene — tocmai pentru că e în deficit și se bazează pe aceste surse de finanțare prelevate de pe spinarea deja jupuită a cetățeanului.

Dar în criza carburanților este vizibilă și cealaltă dogmă apărată cu fanatism de borgii catedralei mântuirii capitalului străin, aka BNR: dogma „privatului”. Deși e evident că, în actualul context geopolitic și în actuala criză a carburanților, energia e chestiune de siguranță națională, absolut nimeni nu-și propune să redobândească controlul asupra resurselor vitale proprii.

Dacă nu naționalizarea, în orice caz redobândirea controlului asupra OMV ar fi măsura minimală. În lipsa oricărei discuții despre o astfel de măsură, discursul despre amenințarea rusă e țățism, pălăvrăgeală, vrăjeală pentru proști. Pentru că, în acest caz, înseamnă că, de fapt, „amenințarea rusă” e redusă la riscul pus de Rusia capitalului străin prezent aici, iar nu asupra țării. Cine beneficiază de această interpretare limitată a securității naționale?

Menținerea actualului model înseamnă păstrarea României la statutul de semi-periferie de extracție pentru capital. Crizele succesive, din ce în ce mai grave, reconfirmă hotărârea decidenților de a menține, cu costuri sociale tot mai mari, acest statut. Astfel, România nu e o țară cu interese proprii, ci o garnizoană care păzește fluxurile de resurse și capital pentru alții. De aceea vom plăti, în continuare, prețuri mari la pompă.

Redobândirea controlului asupra petrolului propriu nu este soluție magică și nu ar reduce costul benzinei la 1 leu pe litru, ci îți dă o marjă de manevră mult sporită și capacitatea de a fi minimal autonom față de șocurile externe. Dar astfel de soluții presupun o discuție pe care nimeni din establishment nu pare dispus să o poarte.