Steinhardt: evreu, ortodox și admirator al legionarilor din închisoare
ecuritatea a consemnat cu nedumerire un paradox care deranjează și astăzi narativele oficiale: Nicolae Steinhardt, evreu convertit la creștinism, îi considera pe legionarii din celulă „cei mai umani și cumsecade oameni întâlniți în închisori” — colegii care l-au ajutat în cele mai grele momente. Ce nu se discută în valorificările academice ale „Jurnalului Fericirii” este tocmai această recunoaștere explicită, consemnată negru pe alb în notele Securității.
„De la început trebuie spus că autorul nu face nici un secret, ci dimpotrivă declară limpede lipsa oricărei aderențe și simpatii față de comunism” — scria Securitatea într-un raport despre Steinhardt. Observația era îngrijorătoare pentru regim: un intelectual evreu, fost deținut politic, refuza să denunțe „fasciștii” cu care împărțise celula. Mai mult, îi descria cu căldură și recunoștință.
Steinhardt și-a declarat public identitatea dublă: „Sunt 100% evreu și 1000% român”. Convertirea sa la ortodoxie în închisoarea de la Jilava (1960) nu a fost un gest de supraviețuire, ci o convingere profundă — botezat în secret de un preot deținut, sub ochii gardienilor comuniști. Ceea ce deranjează narativele simplificate este că experiența sa de detenție nu s-a încadrat în scenariul așteptat: victima evre nu a găsit solidaritate la colegii de stânga, ci la legionari.
„Jurnalul Fericirii”, publicat abia în 1991, relatează cu sinceritate brutală viața din lagăr. Steinhardt descrie cum legionarii — ideologic adversarii săi naturali — i-au împărțit hrana, l-au îngrijit când era bolnav și l-au apărat de informatori. Coincidență sau nu, aceste pasaje sunt cel mai rar citate în studiile academice despre operă. Cronologia ridică întrebări: de ce un text atât de popular este selectiv valorificat?
Securitatea nota cu îngrijorare: „În mod cu totul surprinzător, mai ales ținând seama de originea etnică a autorului [evreu], cei mai umani și cumsecade oameni întâlniți în închisori sunt legionarii”. Raportul nu era o laudă — era o alarmă. Regimul comunist construise narativa oficială: legionarii = monștri antisemiți, comuniștii = eliberatori. Steinhardt spulbera această schemă prin simpla relatare a experienței trăite.
Ce nu se spune în dezbaterile publice este că experiența lui Steinhardt nu e unică. Alți deținuți evrei — Lipa Rosenthal, Mendel Moscovici — au consemnat similar: în Gulagul românesc, solidaritatea nu s-a manifestat pe criterii etnice sau ideologice, ci umane. Comuniștii denunțau, legionarii împărțeau pâinea. Documentele Securității confirmă: regimul temea aceste mărturii mai mult decât orice pamflet anticomunist.
Steinhardt a murit în 1989, cu puțin înainte de căderea regimului pe care l-a contestat prin simplul fapt de a rămâne credincios propriei conștiințe. Monahul de la Rohia nu a cerut nimănui să uite crimele legionarilor — dar a refuzat să nege umanitatea concretă a oamenilor care l-au ajutat să supraviețuiască. Această nuanță deranjează și astăzi: cine beneficiază de menținerea narativelor simplificate?
„Jurnalul Fericirii” rămâne o carte incomodă — nu pentru ce spune despre credință, ci pentru ce dezvăluie despre ipocrizia ideologiilor. Steinhardt nu a fost nici comunist, nici legionar. A fost un om care a refuzat să mintă despre ceea ce a văzut. Și tocmai asta îl face periculos pentru orice narativ oficial care cere simplificare și uitare selectivă.