
Baza de date falsă care a schimbat soarta unui tratament Covid

i citit vreodată un studiu medical bazat pe datele a 96.000 de pacienți din 671 de spitale de pe șase continente și te-ai întrebat cine a verificat, de fapt, dacă acele cifre existau cu adevărat? În mai 2020, revista științifică Lancet a publicat un asemenea studiu, iar concluziile lui au schimbat, în câteva zile, politicile de sănătate din întreaga lume.
Studiul susținea că hidroxiclorochina, un vechi medicament antimalaric devenit brusc celebru în pandemie, ar fi crescut riscul de aritmii cardiace și de deces la pacienții spitalizați cu Covid-19. Organizația Mondială a Sănătății a suspendat aproape imediat brațul de studiu dedicat acestui medicament din trialul său internațional Solidarity, iar alte cercetări din lume au fost oprite sau redirecționate.
Ce spunea versiunea oficială
Autorii studiului, printre care cardiologul Mandeep Mehra de la Harvard, au declarat că au avut acces complet la date și că își asumă integritatea lor. Baza de date provenea de la o companie puțin cunoscută din Chicago, Surgisphere, care pretindea că a reușit o performanță tehnică extraordinară: conectarea a sute de spitale cu sisteme informatice diferite, pentru a extrage, aproape în timp real, informații clinice detaliate despre zeci de mii de pacienți de pe mai multe continente.
Piesa care nu se lega
Primele semne de întrebare au venit din Australia. Studiul raporta 600 de pacienți australieni, cu 73 de decese înregistrate până la 21 aprilie 2020. Problema: până la acea dată, în întreaga țară fuseseră confirmate oficial doar 67 de decese Covid. Spitalele contactate de jurnaliști au negat orice legătură cu Surgisphere și au spus că nici măcar nu auziseră de companie.
Nici cifrele din America de Nord nu se legau mai bine: aproximativ 63.000 de pacienți spitalizați raportați de Surgisphere erau comparabili ca număr cu totalul spitalizărilor Covid din întreaga Statele Unite la acea vreme. Iar pentru Africa, studiul pretindea date din monitorizare cardiacă continuă, o tehnologie pe care multe spitale de pe continent pur și simplu nu o aveau.
Când cercetătorii au cerut, în scris, accesul la datele brute pentru verificare independentă, răspunsul lui Mehra a fost, potrivit documentelor publicate ulterior: „Acordurile noastre de confidențialitate cu guvernele, țările și spitalele nu ne permit, din păcate, să distribuim datele”. În câteva zile, trei dintre cei patru autori au anunțat că nu mai pot garanta pentru datele primare, iar pe 4 iunie 2020 studiul a fost retras.
Ce cred susținătorii teoriei despre un sistem mai larg
Pentru unii cercetători independenți, episodul Surgisphere nu a fost un accident izolat, ci simptomul unei boli mai adânci a științei medicale moderne. Potrivit acestora, atât revista, cât și comunitatea de evaluatori ar fi acceptat fără verificare o bază de date pe care nimeni, în afara companiei, nu o văzuse vreodată în detaliu. Revista Lancet a recunoscut ulterior eșecul printr-un text intitulat „Lecții dintr-o retractare” și a introdus noi reguli: mai mulți autori trebuie să confirme că au văzut și verificat datele brute.
Dar, susțin criticii, a cere autorilor să confirme că au „verificat” un set de date nu înseamnă automat că acel set de date a fost comparat cu înregistrările originale din spitale. Este o distincție care, spun ei, rămâne nerezolvată și astăzi, într-o eră în care cercetarea medicală se bazează tot mai mult pe baze de date uriașe, construite din dosare electronice de sănătate, asigurări medicale și registre de boli.
Ce răspund scepticii
Nu toată lumea vede în aceste rețele de date o conspirație. Companii precum IQVIA, TriNetX sau Merative, alături de rețele de cercetare precum OHDSI și PEDSnet, lucrează în mare parte cu date reale, extrase din dosare electronice și asigurări medicale, respectând legi stricte de confidențialitate a pacienților. Un raport din 2021 realizat pentru Departamentul american al Sănătății arată că accesul la informațiile despre pacienți este, de regulă, limitat strict la personalul autorizat al fiecărei organizații care deține datele — tocmai pentru protejarea identității pacienților.
Totuși, chiar acest raport a admis că verificările automate nu pot prinde toate erorile, iar date care trec testele de calitate pot fi ulterior „găsite eronate în moduri neașteptate, chiar și în sisteme de lucru consacrate de mult timp”.
Ce rămâne neexplicat
Un exemplu recent arată cât de mult contează accesul real la date. Un studiu scoțian a anunțat, cu mare vâlvă, „zero cazuri” de cancer de col uterin la femeile vaccinate anti-HPV la 12-13 ani. Doi cercetători australieni au cerut și au primit integral datele anonimizate, fără costuri sau restricții legale, iar reanaliza lor a scos la iveală diferențe importante între grupurile comparate, nuanțând concluzia inițială. Important e că, de această dată, cutia neagră a putut fi deschisă.
Nu la fel s-a întâmplat cu studii PEDSnet privind eficiența vaccinului Pfizer la adolescenți, care au raportat cifre de peste 95%, considerate de unii cercetători „greu de crezut”. Când au cerut datele, au lovit un zid: acestea „nu sunt disponibile public din motive de confidențialitate”. Biostatisticianul Jeffrey Morris, unul dintre autorii principali, a declarat public: „Nu știu și nu am acces la acele date”, explicând ulterior că accesul e reglementat prin protocoale stricte de consorțiu la care colegii săi „nu au voie să renunțe”.
Rămâne așadar întrebarea pe care și-o pun tot mai mulți cercetători independenți: dacă nici autorii studiilor, nici evaluatorii externi nu pot urmări datele până la sursa lor — fișa medicală originală dintr-un spital — cum putem fi siguri că science-ul pe care se bazează deciziile de sănătate publică este cu adevărat verificabil? Institutul American de Sănătate a anunțat recent un program numit Data COUNTS, menit să păstreze „întreaga proveniență și traseu” al datelor electronice de sănătate. Rămâne de văzut dacă acest standard va ajunge vreodată să acopere întregul lanț al cercetării medicale, sau dacă „accesat și verificat” va rămâne doar o formulă bifată într-un formular.