Volcinschi despre Pleșu în 1991: profeția unui proces neterminat

eea ce astăzi trece drept „criză politică trecătoare” în România are, de fapt, o rădăcină documentată încă din 1991 — și tocmai acel document, un interviu aproape uitat, arată că nimic din ce trăim acum nu e întâmplător. Un profesor clujean, fost deținut politic, a explicat cu decenii înainte de „Momentul Adevărului” din 2026 de ce structurile care au preluat puterea după 1989 nu au fost niciodată dezmembrate cu adevărat.

Raul Volcinschi (n. 1923, Cernăuți) a fost jurist, doctor în științe economice, cadru didactic la Universitatea Babeș-Bolyai și, mai ales, un luptător anticomunist care a trecut prin arestări, tortură, evadare din sediul Securității (singura din perioada comunistă, alături de Eugen Crișan, împușcat ulterior) și detenție la Jilava, unde i-a fost coleg de celulă filosoful Constantin Noica. Dosarul său de urmărire a ajuns la peste 100.000 de pagini — o cifră care spune singură cât de „interesant” era considerat de regim un om care nu ceruse decât dreptate.

Un complot de asasinare și o eliberare refuzată de Iliescu

În anii ’80, Volcinschi a fost implicat într-un nou plan, de această dată pentru asasinarea lui Nicolae Ceaușescu. Trei tineri care furaseră arme pentru acest plan au fost condamnați inițial la moarte, apoi la 25 de ani de muncă silnică. Coincidență sau nu, ei au rămas în închisoare și după 1989 — Ion Iliescu refuzând eliberarea lor, până când Volcinschi, devenit consilier al ministrului țărănist de Interne Gavril Dejeu, a reușit să obțină ceea ce noul stat „democratic” nu voia să acorde de bunăvoie.

Autorul semnalează un detaliu care ridică întrebări: dacă structurile care refuzau eliberarea unor luptători anticomuniști erau chiar structurile continuatoare ale fostului regim, cine avea de fapt interesul ca acel capitol să rămână închis?

Interviul din 1 septembrie 1991 — o profeție incomodă

Recent, pe pagina monahului Filotheu de la Mănăstirea Petru Vodă a apărut un videoclip cu un interviu al lui Volcinschi, oferit la 1 septembrie 1991 tinerilor jurnaliști de la „România liberă”, alături de un alt fost deținut politic, Marcel Petrișor. Ce spunea Volcinschi atunci sună, potrivit autorului, „de parcă interviul ar fi fost oferit zilele acestea”.

Ținta criticilor sale era Andrei Pleșu, acuzat că, prin poziția de lider al Grupului pentru Dialog Social — finanțat, se spune, de George Soros — promova ideea vinovăției colective a poporului român pentru comunism. Volcinschi respingea frontal această teză: vinovații, spunea el, au nume și prenume — Nicolschi, Goiciu, Vișinescu, Dulgheru, Crăciun — și trebuiau judecați individual, nu diluați într-o vină colectivă care, practic, îi exonera pe torționarii încă în viață.

Cine beneficiază de vinovăția colectivă?

Mecanismul descris de Volcinschi seamănă, spune el, cu o veche practică sovietică: culpabilizarea „poporului” ca metodă de a scăpa de răspundere pe cei cu nume concrete. Întrebarea rămâne actuală: cui i-a folosit, în 1991, ca discuția despre comunism să rămână abstractă, în loc să ajungă la dosare și la instanțe? Volcinschi și AFDPR au depus, spune articolul, o sesizare la Parchetul General pentru judecarea torționarilor — sesizare rămasă, potrivit sursei, fără nicio urmare din partea unor procurori descriși ca subordonați „sistemului neocomunist”.

Fără procesul comunismului, spunea profesorul clujean, nu poate exista stat de drept — pentru că iertarea creștinească și judecata legală, întemeiată pe dreptul roman, sunt două lucruri diferite: poți ierta sufletește, dar statul are datoria să judece faptele. Refuzul acestei distincții, susținea el, echivala cu un blocaj deliberat al reformei reale.

Contextul mai larg: o continuitate greu de negat

Volcinschi a fondat după 1989 Uniunea Democrat-Creștină (fuzionată ulterior cu PNȚCD) și a fost vicepreședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, retrăgându-se după un conflict cu Constantin Ticu Dumitrescu pe tema susținerii acordate unor foști deținuți proveniți din Mișcarea Legionară. A murit pe 9 ianuarie 2011.

Autorul articolului, care l-a cunoscut personal pe Volcinschi la Cluj în anii ’90 și îl consideră mentor, trage o concluzie care rezonează dincolo de anii ’90: dacă structurile de putere de după 1989 au fost, în bună parte, aceleași structuri de dinainte — aceeași nomenclatură, aceleași rețele de informații —, atunci nu ar trebui să ne mire că 35 de ani mai târziu discutăm încă despre „legitimitate” instituțională, guverne interimare și crize politice cronice. Cronologia, spune autorul, ridică mai multe întrebări decât răspunsuri oficiale.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)