Tarife tancuri petroliere la 1 milion $/zi: cui îi convine haosul?

n timp ce lumea privește cu îngrijorare escaladarea din Orientul Mijlociu, un detaliu esențial rămâne aproape neobservat în presa mainstream: costul transportului maritim de petrol a explodat la niveluri aproape record, iar cineva, undeva, câștigă sume uriașe din exact acest haos. Tarifele pentru supertancurile care operează pe ruta de referință Orientul Mijlociu-China, monitorizată de Baltic Exchange, au urcat la aproape 1 milion de dolari pe zi — o cifră care, cu doar câteva luni în urmă, ar fi părut absurdă.

Cronologia ridică semne de întrebare: strâmtoarea Bab el-Mandeb, din sudul Mării Roșii, cade tot mai mult sub controlul rebelilor houthi susținuți de Iran, în timp ce Strâmtoarea Hormuz rămâne puternic contestată. Practic, două dintre cele mai critice puncte de trecere maritimă ale lumii sunt sub amenințare severă simultan — o coincidență pe care puțini analiști oficiali o pun sub semnul întrebării cu voce tare.

Cine plătește nota de plată

Presiunea asupra costurilor de transport se extinde dincolo de Golful Persic. Un VLCC (supertanker) care pleacă din Oman spre China ajunge acum la 571.000 de dolari pe zi, deși porturile omaneze se află oficial în afara Hormuzului — de aproape 10 ori peste media anului trecut. Pentru cumpărătorii care caută alternative în Golful Americii, transportul de petrol brut din Golful SUA spre China adaugă acum aproximativ 18 dolari pe baril.

Ceea ce pentru unii înseamnă criză, pentru alții înseamnă profit fără precedent. Fondul Breakwave Tanker Shipping ETF (BWET), care oferă investitorilor expunere la costul transportului maritim al petrolului prin contracte futures pe frete, a avut un parcurs impresionant de la începutul anului — exact în perioada în care instabilitatea din regiune s-a intensificat. Cine beneficiază de fapt de această volatilitate? Cu siguranță nu consumatorul final.

De la 800.000 la aproape 1 milion de dolari, în doar câteva zile

Ceea ce nu se menționează suficient în rapoartele oficiale este viteza escaladării: tarifele au trecut de la 800.000 de dolari pe zi la aproape 1 milion într-un interval extrem de scurt, chiar în contextul în care forțele americane au distrus cinci tancuri legate de Iran, iar Teheranul a amenințat cu o escaladare suplimentară. Petrolul și produsele rafinate continuă să circule, dar la costuri tot mai greu de justificat economic.

Potrivit datelor citate de Bloomberg, transporturile din Golful SUA către Asia, realizate cu tancuri de tip VLCC, costă în medie aproximativ 29,5 milioane de dolari per cursă — echivalentul a 15 dolari pe baril, înainte de a adăuga vreo primă de risc de război sau întârzieri neprevăzute.

Compania de analiză Kpler estimează că veniturile VLCC-urilor vor rămâne peste 100.000 de dolari pe zi până la începutul anului viitor, comparativ cu un nivel istoric care rareori depășea 45.000 de dolari. Analiștii Morgan Stanley merg mai departe și avertizează că tarifele de leasing pe doi ani ar putea crește cu încă 20-30%. Manu Sehgal, vicepreședinte de strategie la rafinăria indiană HPCL-Mittal Energy, a declarat pentru Bloomberg că „volumul de petrol brut există. Ce blochează lucrurile este tranzitul, este transportul maritim.”

Flota fantomă din Golful Oman

O întreagă flotă de tancuri implicate în transferuri ship-to-ship în Golful Oman ține în continuare fluxul de petrol prin strâmtoarea Hormuz. CEO-ul Vitol a estimat, la începutul acestei săptămâni, că aproximativ 10 milioane de barili pe zi traversează în continuare strâmtoarea — în timp ce analiștii Goldman Sachs vorbesc despre o cifră de aproape 15 milioane. Diferența dintre aceste estimări, într-un domeniu unde datele ar trebui să fie transparente, spune multe despre cât de opac a devenit acest segment strategic al comerțului mondial.

Noul indice Baltic Exchange pentru ruta Golful Oman–Asia de Est a urcat cu 85% de la lansare, atingând aproape 386.000 de dolari pe zi în ultima săptămână.

Cine plătește, în cele din urmă, factura

Explozia tarifelor de transport maritim adaugă un strat suplimentar de presiune inflaționistă pentru băncile centrale din întreaga lume — costuri care se vor regăsi, mai devreme sau mai târziu, în prețul benzinei, motorinei, transportului și, în cele din urmă, în coșul zilnic de cumpărături al oricărui cetățean, inclusiv al românilor, care resimt deja cea mai mare inflație din Uniunea Europeană. Context extins care nu poate fi ignorat: de fiecare dată când o strâmtoare strategică devine „contestată”, cineva profită enorm din transportul alternativ — o regularitate istorică ce merită urmărită cu atenție, nu doar acceptată ca o simplă consecință colaterală a războiului.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)