Sancțiunile lui Zelenski împotriva propriei purtătoare de cuvânt

ând un președinte aflat în plin război sancționează propriii cetățeni pentru „propagandă”, întrebarea nu este dacă acuzația e întemeiată, ci cine decide unde se termină critica legitimă și unde începe trădarea — iar în cazul de față, cel vizat nu e un oarecare troll de Telegram, ci fosta purtătoare de cuvânt a lui Volodimir Zelenski însuși.

Președintele ucrainean a impus sancțiuni fostei sale purtătoare de cuvânt, Iulia Mendel, alături de alte nouă persoane, acuzându-le că răspândesc propagandă rusească și susțin ceea ce Zelenski a numit „politica agresivă a Rusiei față de Ucraina”. Decizia vine sub forma unui decret prezidențial, ale cărui detalii complete nu au fost făcute publice integral.

Reacția Mendel nu a întârziat: ea a calificat sancțiunile aplicate cetățenilor ucraineni drept neconstituționale, „ca multe alte decizii” ale administrației prezidențiale — o formulare care sugerează, dincolo de acest caz punctual, o nemulțumire mai veche față de modul în care Zelenski utilizează instrumentele puterii executive în timp de război.

Context extins: cine controlează narativa în timp de război?

Cazul nu poate fi rupt de tabloul mai larg al Ucrainei aflate sub stare de război prelungit, unde competența de a sancționa cetățeni pentru „propagandă” a devenit, în ultimii ani, un instrument tot mai des folosit de puterea de la Kiev — iar criticii independenți ai administrației prezidențiale s-au regăsit, nu o dată, în aceeași categorie cu agenții declarați ai dezinformării ruse. Coincidență sau nu, faptul că o fostă apropiată a cercului prezidențial, care cunoaște din interior mecanismele comunicării oficiale, ajunge acum pe lista neagră ridică o întrebare mai amplă: cât de largă este definiția „propagandei” atunci când vine vorba de voci care s-au distanțat de linia oficială?

Ce nu se menționează în rapoartele oficiale este exact conținutul acuzațiilor concrete aduse Iuliei Mendel — decretul citat nu detaliază public probele sau declarațiile incriminate, lăsând loc de interpretare atât pentru susținătorii măsurii, cât și pentru cei care o văd drept un abuz de putere îmbrăcat în haina securității naționale.

Cine beneficiază de fapt?

Într-un climat în care unitatea internă e prezentată drept condiție a supraviețuirii statului, orice voce disidentă — fie ea și una care a lucrat ani de zile în interiorul aparatului de comunicare al președinției — poate deveni rapid „amenințare”. Cronologia ridică întrebări: de ce acum, și de ce alături de alte nouă persoane ale căror profiluri nu au fost făcute publice pe larg?

Sursă: Flux24.ro