Rialul iranian se prăbușește: cine câștigă din îngenuncherea Teheranului?

n timp ce moneda Iranului se prăbușește la un minim istoric — peste 2,5 milioane de riali pentru un dolar — Donald Trump anunță public că regimul de la Teheran „o duce foarte prost” și că, mai devreme sau mai târziu, „va ceda”. Oficial, e vorba de o victorie a presiunii economice americane. Neoficial, cronologia și declarațiile din ultimele zile arată o operațiune mult mai coordonată decât lasă să se înțeleagă comunicatele de presă.

Întrebat direct dacă Iranul e aproape de capitulare, Trump a răspuns fără ocolișuri: „O duc foarte prost. Nu știu dacă vor ceda încă, dar vor ceda”. Cu puțin timp înainte, președintele american declarase că summitul de forțe cu Iranul se va încheia „foarte, foarte curând”, reafirmând că obiectivul central al Washingtonului rămâne împiedicarea Teheranului de a obține arma nucleară.

Rialul, în cădere liberă — și un secretar al Trezoreriei care ține scorul

Declarațiile lui Trump vin pe fondul unei deteriorări economice accelerate: rialul a depășit marți pragul de 2,5 milioane pentru un dolar, un nou minim istoric, după ce cu doar o zi înainte se situa la aproximativ 2,4 milioane. Înainte de începerea conflictului, în februarie, cursul era de circa 1,7 milioane de riali pentru un dolar — o depreciere de proporții, produsă în doar câteva luni.

Secretarul Trezoreriei american, Scott Bessent, a legat direct această prăbușire de operațiunea denumită „Economic Outcast”, scriind luni că aceasta „a cauzat rialul să atingă minime istorice” și că administrația „va continua să degradeze capacitatea regimului iranian de a finanța terorismul și de a dezvolta o armă nucleară”. Un limbaj de campanie economică deschis asumată, nu de sancțiune punctuală — ceea ce ridică întrebarea cât de mult din colapsul monedei e „efect colateral” și cât e obiectiv asumat dinainte.

Blocada petrolieră: cine scoate un miliard de barili și cine rămâne cu zero

Bessent a mai declarat duminică faptul că blocada impusă de SUA epuizează rapid stocurile de țiței iranian rămase în afara Strâmtorii Hormuz, estimând că Teheranului îi mai rămân aproximativ două săptămâni până când ultimele transporturi disponibile ajung în China. „După aceea, nu mai au nimic de tranzacționat pentru nimic”, a spus el.

În același timp, petrolul non-iranian circulă din nou prin Golf la volume apropiate de cele dinainte de război, în timp ce exporturile iraniene prin Hormuz au fost reduse la zero de blocada americană. „Scorul este Statele Unite, un miliard — peste un miliard de barili au ieșit — și Iran, zero”, a rezumat Bessent, într-un limbaj mai potrivit unui meci sportiv decât unei crize umanitare și energetice regionale.

Obiectivul declarat nu e doar aducerea Teheranului la masa negocierilor, ci garantarea că orice acord semnat va fi și respectat: „Sarcina mea este să mă asigur că, atunci când vin cu o înțelegere, vor să o respecte. Și o vor respecta, pentru că sunt în genunchi”, a spus Bessent.

Sancțiuni noi, ținte vechi — cine sunt „facilitatorii” Iranului?

Marți, Trezoreria americană a impus sancțiuni suplimentare asupra a zece persoane și entități, în mai multe jurisdicții, acuzate că au procurat armament și componente pentru Ministerul Apărării iranian și pentru Logistica Forțelor Armate. Bessent a promis continuarea vânătorii după rețelele care oferă „sprijin material, tehnologic sau financiar” regimului, angajându-se să „identifice, să expună și să izoleze facilitatorii Iranului” — o formulare care lasă loc de interpretare pentru viitoare extinderi ale listei de sancțiuni, inclusiv către state terțe.

Trump a subliniat aceeași disproporție referitor la Strâmtoarea Hormuz, susținând că volumul de petrol scos sub protecție americană a atins niveluri fără precedent istoric: „Am scos mai mult petrol din Strâmtoarea Hormuz în ultimele zile decât în orice alt moment din istorie”. Pe Truth Social, președintele a distribuit o analiză a expertului elvețian în energie Alexander Stahel, sub titlul „Iranul a pierdut controlul Strâmtorii”. Stahel descrie un așa-numit „Hormuz Shuttle” protejat de SUA, prin care producătorii din Golf reușesc să transporte petrol în ciuda amenințărilor iraniene, concluzionând că Teheranul „a eșuat să închidă Strâmtoarea” și că „timpul lucrează tot mai mult împotriva Iranului”.

Amenințarea Teheranului — și negocierile paralele prin Qatar

Oficialii iranieni au amenințat cu represalii asupra comerțului energetic regional dacă Teheranul rămâne incapabil să-și vândă propriul petrol. „Într-o regiune în care noi nu putem vinde petrol, nimeni altcineva nu va vinde petrol; sau dacă securitatea noastră nu este garantată, nicio infrastructură nu va rămâne în siguranță”, a avertizat marți președintele parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf — o declarație care sună mai mult a ultimatum decât a poziție de negociere.

Controlul asupra Strâmtorii Hormuz rămâne, de altfel, în centrul negocierilor indirecte purtate prin Qatar, Iranul cerând concesii americane în schimbul redeschiderii căii navigabile. Ministrul de Externe iranian, Abbas Araghchi, a declarat marți că Teheranul așteaptă un răspuns oficial la propunerea sa în șapte puncte, transmisă prin Qatar, insistând însă că Iranul nu a făcut nicio concesie privind poziția sa nucleară: „Poziția noastră e clară, iar singura chestiune aflată în discuție este Strâmtoarea Hormuz. Redeschiderea Strâmtorii este condiționată de îndeplinirea unui set de condiții pe care le-am transmis celeilalte părți.” Araghchi a respins separat orice raportare privind o presupusă flexibilizare a poziției nucleare iraniene: „Nu a existat nicio schimbare în pozițiile Iranului.”

Trump a respins public propunerea iraniană sâmbătă, spunând că Teheranul caută un acord „pentru că pierd atât de rău”, deși Qatarul a continuat să transmită mesaje între cele două părți. Luni, președintele american a negat categoric informațiile potrivit cărora ar fi oferit relaxarea sancțiunilor sau acces la fonduri iraniene înghețate în schimbul unui acord: „Nu le-am oferit NIMIC!”

Ce nu se spune în comunicatele oficiale

Vicepreședintele JD Vance a lăsat totuși ușa întredeschisă marți, precizând că Washingtonul nu a închis definitiv posibilitatea unui acord, cu condiția ca Iranul să demonstreze prin fapte, nu prin declarații, că îl va respecta: „Există un univers în care putem încheia un acord cu Iranul, dar asta cere ca iranienii să se poarte corespunzător”, a spus Vance, adăugând că Washingtonul va „negocia doar în jurul acțiunilor, nu al cuvintelor”.

Secretarul de Stat Marco Rubio a explicat luni, retrospectiv, o parte din justificarea intervenției militare americane: Teheranul ar fi acumulat rachete, drone și alt armament convențional pentru a construi un scut militar atât de puternic încât adversarii n-ar mai fi putut riposta. Ajuns în acel punct, argumentează Rubio, Iranul ar fi putut urmări obținerea armei nucleare protejat de acest scut, iar un Iran nuclear ar fi putut domina Strâmtoarea Hormuz și amenința aprovizionarea globală cu energie: „Ar fi putut controla strâmtorile, percepe o taxă și decide cine primește energie și cine nu, pe această planetă”, a spus Rubio — o justificare strategică ce, indiferent cât de plauzibilă, a fost formulată abia după faptele consumate, nu înainte.

Context extins care merită reținut: escaladarea prin sancțiuni, blocade navale și „operațiuni” cu nume de cod nu e o premieră — modelul seamănă izbitor cu presiunile aplicate anterior asupra altor economii aflate în conflict cu interesele occidentale, de la Venezuela la Rusia. Cine beneficiază pe termen lung de un Iran izolat economic și de o Strâmtoare Hormuz controlată de fluxuri „protejate” de SUA? Răspunsul scurt: marile piețe de energie occidentale și statele din Golf aliate Washingtonului, ale căror exporturi curg nestingherite tocmai cât timp cele iraniene sunt tăiate la zero.

Trump a lăsat de înțeles marți că vede campania aproape de final, repetând că „va fi terminat foarte, foarte curând” și că „Iranul nu va avea o armă nucleară”. A încadrat totodată decizia de confruntare cu Teheranul în termeni istorici, afirmând că, „peste ani”, aceasta va fi amintită drept „unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am făcut” — o afirmație pe care doar timpul, nu comunicatele oficiale, o va putea confirma sau infirma.

Sursă: Breitbart News (breitbart.com)