Rețeaua ONG-urilor de „lawfare”

eea ce în presa americană mainstream este prezentat drept o simplă bătălie juridică pentru „integritatea democrației” ascunde, potrivit unei analize publicate de comentatorul James Howard Kunstler pe platforma Clusterfuck Nation și preluată de ZeroHedge, o rețea de organizații și avocați care ar fi orchestrat sistematic, timp de aproape un deceniu, campanii de contestare a rezultatelor electorale și a acțiunilor administrației Trump — iar cronologia acestor episoade ridică, fără îndoială, întrebări legitime despre cine beneficiază de fapt de eticheta „democrația noastră”.

Autorul citează o afirmație a lui Stephen Miller, potrivit căreia „agenda democraților este să legalizeze infracționalitatea și să criminalizeze clasa de mijloc” — o formulare dură, dar care, spune Kunstler, rezumă modul în care termenul „our democracy” ar fi fost transformat, în retorica anumitor avocați și activiști democrați, într-un eufemism pentru controlul statului în beneficiul exclusiv al unui singur partid, cu puterea de a anihila opozanții.

Figurile-cheie ale rețelei

Articolul îl identifică pe Norm Eisen drept principalul arhitect al acestei strategii juridice. Potrivit textului, Eisen este asociat cu mai multe ONG-uri activiste: States United Democracy Center (al cărui fondator este), State Democracy Defenders PAC, Citizens for Responsibility and Ethics in Washington (CREW), Brookings Institution, plus propria practică de litigii pro bono, Norma Eisen PLLC. Ce nu se menționează în rapoartele oficiale despre aceste organizații, subliniază autorul, este amploarea finanțării de milioane de dolari care i-ar fi permis lui Eisen să depună sute de procese împotriva administrației Trump, inclusiv procesele recente legate de planul US Postal Service privind buletinele de vot prin corespondență.

Coincidență sau nu, textul notează că propriile ONG-uri ale lui Eisen sunt susținute, la rândul lor, de sute de alte organizații neguvernamentale — atât americane, cât și internaționale — multe dintre ele implicate anterior în așa-numitele „revoluții colorate” din state străine. Autorul îl acuză pe Eisen că ar fi jucat un rol în mai multe episoade descrise drept parte a unei „revoluții colorate” pe teritoriul american: scandalul RussiaGate, procedura de impeachment din 2020 și Comisia Camerei privind evenimentele din 6 ianuarie — toate acestea, potrivit articolului, fiind în prezent examinate de mai multe mari jurii federale, sub suspiciunea de tentativă de răsturnare organizată a ordinii constituționale.

În aceeași categorie este menționat avocatul Marc Elias, care își desfășoară activitatea electorală prin Democracy Docket (fondator), Free Election Fund, Democracy Forward Foundation (președinte al consiliului), We the Action, precum și prin propria firmă, Elias Law Group. Articolul amintește că Elias a fost anterior avocat la firma Perkins Coie din Washington, prin care a fost consilier juridic general al campaniei lui Hillary Clinton din 2016, și că el ar fi introdus așa-numitul „Steele Dossier” în aparatul de informații și în presă.

Scenariul pentru toamna aceasta

Autorul susține că administrația Trump ar încerca, în lipsa unei legi comprehensive de reformă electorală (SAVE Act) în Congres, să folosească alte pârghii: o procedură prin care US Postal Service ar urma să verifice corespondența dintre buletinele de vot prin corespondență și persoanele reale înscrise pe listele electorale ale statelor — subiect aflat încă pe rolul instanțelor. În plus, Divizia de Drepturi Civile a Departamentului de Justiție ar fi promis trimiterea a aproximativ 1.000 de observatori electorali la secțiile de votare din întreaga țară.

Potrivit textului, președintele ar putea merge mai departe, printr-un Ordin Executiv de Securitate Națională care să impună dovada cetățeniei și act de identitate cu fotografie la vot, precum și raportarea rezultatelor cel târziu în ziua următoare alegerilor. Treizeci de state ar fi refuzat deja să se conformeze cererilor DOJ de a-și transmite listele electorale oficiale pentru evaluare — o cifră pe care autorul o consideră grăitoare pentru rezistența organizată împotriva oricărei reforme.

Cine beneficiază de un asemenea impas? Articolul sugerează că anumite ONG-uri activiste ar fi promis deja acțiuni stradale post-electorale, demonstrații despre care autorul avertizează că „ar putea ușor degenera în revolte”. În acest context, Kunstler anticipează posibilitatea ca președintele să invoce Legea Insurecției din 1878 (10 U.S.C. §§ 251-255) — o excepție de la Posse Comitatus Act, care în mod normal interzice folosirea armatei americane ca forță de poliție pe teritoriul intern. Sub această lege, președintele poate federaliza unitățile Gărzii Naționale ale statelor pentru a impune legea federală sau a proteja drepturi constituționale atunci când mijloacele civile obișnuite nu sunt suficiente.

Un precedent istoric folosit de cincisprezece președinți

Legea a mai fost invocată, potrivit articolului, de aproximativ treizeci de ori de cincisprezece președinți americani — de la Marea Grevă a Căilor Ferate din 1877 (președintele Hayes) și greva Pullman din 1894 (președintele Cleveland), la desegregarea școlară din Little Rock în 1957, când Eisenhower a trimis Divizia 82 Aeropurtată. Președintele Lyndon Johnson a invocat-o de trei ori — la Marșul Selma-Montgomery din 1965, la revoltele din Detroit din 1967 și la revoltele de după asasinarea lui Martin Luther King, în 1968. George H.W. Bush a folosit-o în 1994, pentru a potoli revoltele Rodney King din Los Angeles.

Autorul avertizează că, dacă Donald Trump ar invoca Legea Insurecției în contextul unei violențe electorale organizate, ar fi imediat etichetat drept „autocrat”, „tiran” sau „aspirant la coroană” de către oponenții democrați — acuzații care, spune el, i se aduc de ani buni. Concluzia articolului original este tranșantă: o eventuală repudiere a rezultatelor electorale de către statele „albastre” ar putea duce la acuzații de sedițiune și la arestarea unor oficiali democrați, posibil chiar guvernatori — un scenariu pe care autorul îl consideră, în același timp, sfârșitul politic al Partidului Democrat.

Rămâne de văzut, desigur, cât din acest scenariu se va confirma și cât ține de retorica polarizată a unui comentator conservator american. Dar tiparul descris — rețele de ONG-uri finanțate generos, avocați cu roluri suprapuse în mai multe episoade politice majore și o legislație de urgență invocată selectiv — nu este, la o privire mai atentă, foarte diferit de mecanismele descrise în alte părți ale lumii sub numele de „revoluții colorate”. Ce nu ni se spune, de fapt, este cât de mult din arhitectura instituțională a democrațiilor occidentale a ajuns să depindă de astfel de rețele paralele de influență.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)