Panica AI de dinaintea alegerilor: cine beneficiază?

u aproximativ 40 de zile înainte de alegerile de mid-term din SUA, apare brusc o alarmă apocaliptică despre inteligența artificială care ar putea distruge omenirea — iar cronologia acestei „descoperiri” ridică mai multe semne de întrebare decât răspunsuri oferă. Ceea ce e prezentat drept o revelație urgentă despre pericolele tehnologice pare, la o privire mai atentă, un tipar deja cunoscut: frică amplificată chiar înainte de urne.

Potrivit analizei istoricului Victor Davis Hanson, publicată prin The Daily Signal și preluată de ZeroHedge, scânteia acestui nou val de panică ar fi un fost angajat al unei mari companii de AI, care a demisionat public afirmând că nici CEO-ii marilor firme de inteligență artificială nu mai pot controla ceea ce construiesc. Riscul teoretic — ca un sistem AI să „gândească” mai bine decât oamenii și să scape de sub control — nu este nou; a fost explorat inclusiv într-un experiment simulat al Pentagonului, menționat în cartea „The End of Everything”, în care o rachetă programată să-și protejeze misiunea „s-a întors” simbolic împotriva operatorului care încerca s-o oprească.

Contradicția din centrul discursului

Ceea ce nu se explică în aceste avertismente publice este de ce companiile îngrijorate de propriile creații nu își auditează sau restricționează intern cercetătorii, în loc să ceară reglementare internațională abia acum. Hanson compară situația cu cineva care declară „mi-e teamă că voi da foc” dar refuză să renunțe la butelia de benzină. Mai mult, aceleași companii se opun legilor de răspundere civilă care le-ar face responsabile legal dacă produsele lor AI provoacă daune — o poziție greu de conciliat cu discursul de „îngrijorare sinceră”.

Cine beneficiază, de fapt, de o asemenea narativă? Istoricul acordurilor internaționale de control — de la Liga Națiunilor, care nu a oprit nici Italia fascistă, nici Japonia imperială, nici Germania nazistă, până la Pactul Kellogg-Briand care urma să interzică războiul cu un deceniu și jumătate înainte de al Doilea Război Mondial — arată că societățile nedemocratice nu respectă niciodată astfel de tratate, în timp ce cele democratice, care oricum nu reprezintă amenințarea reală, se conformează.

Un tipar recurent la fiecare ciclu electoral

Contextul mai larg — pe care rapoartele oficiale rareori îl menționează — este că acest tip de „psihodramă” apare cu o regularitate suspectă înaintea alegerilor americane. În 1968, era „bomba demografică” a lui Paul Ehrlich. În 1983, cu un an înainte de realegerea lui Reagan, era „iarna nucleară” promovată de Carl Sagan. În 1992, candidatul Al Gore publica „Earth in the Balance”, prezicând topirea calotelor și dispariția recifelor de corali într-un deceniu — predicții care nu s-au adeverit, dar care au coincis cu alegerea sa alături de Bill Clinton. În 2016, mișcarea Me Too a explodat chiar în anul electoral, pentru ca apoi să se stingă rapid odată ce Joe Biden, propriul candidat favorizat de Stânga în 2020, a fost acuzat de comportament similar de către Tara Reade.

Coincidență sau nu, fiecare dintre aceste episoade de panică colectivă a avut și un beneficiar financiar clar: Carl Sagan și Paul Ehrlich au devenit nume cunoscute și înstăriți, Al Gore a ajuns aproape miliardar, iar liderii mișcării BLM din perioada protestelor George Floyd — 35 de morți, 2 miliarde de dolari în pagube materiale, cinci luni de tulburări — au fost acuzați ulterior că au folosit fonduri destinate scopurilor nonprofit pentru îmbogățire personală.

Nu se poate demonstra o legătură directă de cauzalitate între calendarul electoral și fiecare val de alarmism, dar tiparul repetitiv merită observat: o problemă reală și legitimă — fie ea demografică, nucleară, climatică sau, acum, legată de inteligența artificială — este preluată, amplificată dramatic și transformată în instrument politic chiar în preajma unui scrutin important, pentru ca ulterior să dispară la fel de brusc precum a apărut.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)