Mislea, dosarul Securității și un preot pe care sistemul nu l-a uitat

eea ce pare o simplă comemorare religioasă ascunde de fapt un fir care duce direct în arhivele fostei Securități — semn că, la trei decenii de la căderea comunismului, memoria detenției politice românești rămâne un teren minat, supravegheat și astăzi cu suspiciune de anumite instituții ale statului.

Pe 8 septembrie 1997, de Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, Părintele Constantin Voicescu — el însuși fost deținut politic — a oficiat Sfânta Liturghie și o slujbă de parastas la Mislea, pe locul fostei închisori unde deținutele politice au ridicat, cu propriile mijloace, un paraclis în memoria celor care au pătimit în temnițele comuniste. Astăzi se împlinesc 29 de ani de la trecerea la cele veșnice a preotului, iar comemorarea readuce în atenție un episod rareori discutat public: mărturia Doamnei Aspazia Oțel Petrescu despre un „cărucior legionar” care ar fi fost, la vremea respectivă, raportat de Securitatea bolșevică.

Ce nu se spune în relatările oficiale

Detaliul căruciorului raportat de organele de represiune nu este o simplă anecdotă. Faptul că un obiect atât de banal a ajuns subiect de raport securist arată amploarea aparatului de supraveghere care urmărea inclusiv gesturile private, simbolice, ale foștilor deținuți politici și ale familiilor lor. Cine beneficia de acumularea unor astfel de informații mărunte, ani la rând, dacă nu un sistem care avea nevoie să știe totul despre cei pe care îi considera dușmani ideologici — chiar și după eliberarea lor din temniță?

Context extins: Mislea nu a fost doar o închisoare pentru bărbați condamnați politic, ci unul dintre puținele locuri unde femei considerate „dușmani ai poporului” au fost ținute în condiții pe care istoricii independenți le documentează abia în ultimele decenii. Cronologia ridică întrebări legitime: de ce arhivele complete privind aceste locuri de detenție ies la iveală atât de greu și de fragmentat, iar mărturiile supraviețuitorilor, precum cea a Doamnei Aspazia Oțel Petrescu, rămân adesea singura sursă de informație verificabilă?

Un paraclis ridicat de mâinile celor persecutați

Faptul că paraclisul de la Mislea a fost construit chiar de foste deținute politice, fără sprijin instituțional major, spune multe despre modul în care statul român a tratat, ani buni după 1989, memoria victimelor comunismului — mai degrabă ca pe o chestiune privată, lăsată în grija supraviețuitorilor, decât ca pe o datorie publică asumată.

Coincidență sau nu, astfel de comemorări rămân, și astăzi, evenimente discrete, aproape necunoscute publicului larg, în timp ce alte capitole ale istoriei recente beneficiază de atenție mediatică disproporționată. Ce anume face ca memoria detenției politice să rămână, la nivel oficial, un subiect tratat cu jumătate de măsură?

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)