Eminescu, uitat azi: cine ne vrea dezbinați pe Est-Vest?

eea ce manualele de istorie prezintă azi drept un simplu eseu jurnalistic al lui Mihai Eminescu ascunde de fapt o formulă politică incomodă pentru orice putere care ar vrea o Românie ruptă de una din cele două ancore ale identității sale — Orientul ortodox și Occidentul latin. Textul, publicat sub titlul „Religie și naționalitate”, nu e o simplă meditație filosofică, ci un avertisment: dezbinările interne, oricît de adînci, nu trebuie să rupă niciodată legătura dublă a poporului român.

Eminescu scrie limpede: „Oricît de adînci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în țara noastră, cînd e vorba de legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și de aspirațiunile noastre, care ne leagă de Occident și pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmașii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniți și tot atît de tari în hotărîrile noastre, ca și în trecut.”

Ce nu se mai spune despre acest text

Ceea ce nu se menționează în manualele actuale — și cu atît mai puțin în discursul public despre „identitatea europeană” a României — este că Eminescu nu vedea nicio contradicție între apartenența ortodoxă și proiectul occidental. Dimpotrivă: poporul român, „latin de confesie ortodoxă”, ar fi tocmai elementul chemat să încheie lanțul dintre Apus și Răsărit. O idee care, privită azi, sună aproape subversiv într-un climat în care discursul oficial forțează adesea o alegere tranșantă — ori Est, ori Vest — ca și cum cele două ar fi ireconciliabile.

Cine beneficiază de o Românie care își uită dubla moștenire? Coincidență sau nu, exact în perioadele de maximă tensiune geopolitică — și avem, iată, un exemplu proaspăt chiar acum, cu războiul din Orientul Mijlociu și presiunile economice record asupra românilor — vocile care cer o ruptură totală de trecutul ortodox-oriental devin mai zgomotoase. Eminescu nu oferă un răspuns comod nici uneia dintre tabere: nici celor care ar vrea o Românie pur „occidentalizată”, nici celor care resping orice apropiere de Vest.

Context extins: o dilemă care nu a dispărut niciodată

Peste 140 de ani mai târziu, tensiunea descrisă de Eminescu între „legea părinților” și „aspirațiunile” spre Occident nu a fost rezolvată — a fost doar mutată în alte forme. Astăzi ea se regăsește în dezbaterile despre integrarea europeană versus tradiție, în polarizarea electorală dintre electoratul urban pro-european și cel rural suveranist, și în retorica partidelor care își construiesc identitatea exact pe fractura pe care Eminescu o considera artificială și periculoasă. Cronologia ideilor sale ridică o întrebare incomodă: dacă poetul național considera unitatea dintre Orient și Occident drept esența identității românești, de ce discursul politic contemporan insistă atît de des să ne oblige să alegem o singură direcție?

Nu întîmplător, textul lui Eminescu vorbește despre „dinastie” ca simbol al împăcării celor două moșteniri — o soluție instituțională la o problemă identitară, gîndită într-o epocă în care România își căuta încă locul pe harta puterilor europene. Ce nu se spune azi este că această căutare nu s-a încheiat niciodată cu adevărat.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)